Mai întâi a fost plictiseală, apoi lipsa poftei de mâncare, acreală, greaţă şi oboseală. Nu-l durea încă nimic, dar ochii îi erau tulburi şi, în curând, nu mai putea suporta lumina. Zăcea lingav, acceptând prezenţa tăcută a Imdiolei care-l privea solemn, parcă era o statuie aşezată să-i facă umbră. Când el avea nevoie de întuneric, ea îi potolea arşiţa cu-n şuvoi rece de indiferenţă. Aşa ar fi trebuit să fie după gustul tenebros al lui Druţu. Când începu să-l doară capul, îi puse drăgăstos comprese reci pe frunte, fără a reuşi să-i scoată astfel, ferocele zgomot de motoare ţiuitoare din urechi. Îşi arăta afecţiunea mângâindu-l cu mâna udă la tâmple, aşa cum ar fi mângâiat capul unei căprioare doborâte de fiorul morţii. Se ridica de lângă el şi îi aducea mâncare, rugându-l să mănânce puţin. Trupul său refuza. Se temea să nu pară lipsit de dragoste. Îi surprindea mâna aşezând compresa pe frunte şi, trăgând-o moale spre buzele arse, îi sorbea răcoarea efemeră. Mâna se încălzea, începea să frigă devenind insuportabilă; continua s-o ţină lipsită de răsuflarea lui de iad, dorindu-i maladiv apropierea până ce voinţa lui slăbea, îi era sete şi cerea mut apă acceptându-i depărtarea.
În camera întunecată, pierdea noţiunea timpului. Auzea în răstimpuri, când motoarele din cap îşi opreau elicele vâjâitoare, ceasornicul casei. Se lupta să se ridice în capul oaselor să vadă cât a mai trecut din suferinţa sa. Nu-i distingea acele mici în întuneric şi nu îndrăznea s-o întrebe nimic. Dimineaţă, se simţea la fel de rău. Noaptea fusese zbuciumată, dar prezenţa trează a Imdiolei îi mai alinase suferinţa. Somnul îi era bântuit de vise în care era bolnav, suferea, iar la căpătâiul său se perindau tot felul de personaje. Visele îl pregăteau de moarte. Imdiola îl anunţă că chemase ambulanţa. Pe spătarul unui scaun erau aşezate hainele sale bune. Ea îi văcsuia pantofii. Ca Moşinicu. Mai avea nevoie doar de pantofi pentru a muri. Se ridică greu şi se îmbrăcă ajutat de ea. Îmbrăcat, lăsă iar capul greu în pernă. Într-un târziu, claxonul ambulanţei sună salvator sau ca o condamnare. Ieşi singur afară, se sprijini de unul din stâlpii casei şi, în soarele ucigător, îl văzu pe şofer. Intrase în curte şi scutura mere de creangă. Când îl zări, sări să-l sprijine şi să-l conducă la maşină. Totodată, muşca lacom din merele mici, ocolind cu grijă părţile viermănoase. Cât o aşteptară pe Imdiola, sunetul motoarelor fu acoperit de mâncatul lacom al merelor. Arunca neglijent cotoarele în şanţ, îl privea pe Druţu fără compasiune şi dădea semne de nerăbdare. La fiecare muşcătură, amestecându-se cu zeama fructului, saliva îi invada buzele şi-i umezea mustaţa. Se ştergea nepăsător cu mâneca şi continua mâncatul. Pesemne, în mintea lui scăpărase verdictul şi se temea să nu-i moară în maşină.
În sfârşit, Imdiola ieşi din casă în hainele ei de oraş, poate şi de doliu. Încuie uşa îndoindu-şi graţios genunchii pentru a ascunde cheia sub preş. Şoferul o privi admirativ apoi, încruntat, se concentră sălbatic asupra unui alt măr. Imediat ce urcă, Imdiola îi luă mâna fierbinte şi i-o strânse în poală. Maşina porni greu, dar porni. Nu putea urmări şirul pomilor proaspăt văruiţi. Se concentra doar asupra Imdiolei. O vedea cu ochii bolnavului, urmărindu-i cursul sinuos al vinişoarelor de la încheietura mâinii şi fixându-i pomeţii de marmură. Îi atinse cu sfială o şuviţă rebelă şi, simţi ca răspuns, cum îi strânge cu mai multă putere mâna fără vlagă în mâinile ei pulsând de viaţă. Găsi în ochii ei irizaţiile stranii ale unor jumătăţi de gânduri. Îl privea zâmbindu-i şters, mângâindu-i cu blândeţe fruntea fierbinte.
Redevenise copilul viziunilor chinuitoare; avea lângă el un suflet în care găsea iubire şi milă. Se simţea ocrotit, alintat şi îmbunat, tocmai în momentele în care suferinţa îl îmboldea cu senzaţia de părăsire. Pentru scurtă vreme, sădea în el seminţele speranţei. Îi observă îndurerarea, deznădejdea şi lupta lăuntrică între sinceritate şi tendinţa de a-i ascunde ruptura din suflet. Se lipi şi mai strâns de ea, gândindu-se, aproape simţind, jocul luminii în tremurul ochilor ei umezi.
„Cât de slab pot fi! Altădată, chiar într-o astfel de situaţie, aş fi respins-o, m-aş fi izolat în suferinţă, rezistând farmecelor ei de zeiţă ce face să rodească iubirea chiar şi din durere. Aş fi fost un sfinx inaccesibil, repudiindu-mi slăbiciunile în trecutul alintului divin. Am fost copilul care şi-a conştientizat ratarea. Îmi înfrumuseţam viitorul cu speranţe deşarte, născute din fantezia bolnavă a basmului. Acum, îngerul slăbiciunii se luptă cu demonul împietririi”.
Despărţirea de Imdiola a fost mai puţin gravă decât îşi imagina. Pentru un răstimp nedefinit, se întoarseră unul spre celălalt şi se priviră. Nu era nimic teatral, cel puţin din partea lui. În acea galeşă cramponare vizuală îşi concentrase tot trecutul, toată splendoarea unei iubiri învolburate şi neînţelese. Şi, în acelaşi timp, în acelaşi spital sordid, revăzu despărţirea de mama, ca de ultimul punct de sprijin din univers. Se agăţase de baticul ei rupându-l în fâşii, se zbătuse, zgâriase şi scuipase animalic, doar pentru acel infinit microscopic din care îşi începuse viaţa şi în care i se sfârşise sublimul copilăriei. După asta n-a mai fost acelaşi: fusese trădat. Chiar şi acum, îşi zăgăzuia cu greu lipsa de încredere. Contempla încă, ceea ce era Imdiola în acel răgaz al timpului. Când se dezmetici, ea era departe, condusă de o asistentă, iar el era îmbrăcat în pijamale şi era pregătit să se urce în pat. Patul suferinţei. Se gândi la tatăl ţintuit de boală, nepăsare şi încăpăţânare în patul în care începea lumea fanteziei basmului. Un şarpe de aramă trebuia să-l muşte cu privirea, veghindu-i somnul.
Se trezi sau nici nu adormise. Ridicat în capul oaselor, încercă să prindă ceva din veselia de afară. Se ridică greoi şi se apropie de fereastră, sprijinindu-se ameţit de paturi, pentru a o vedea plângând. Se trase jenat înapoi şi, după ce-şi stăpâni răsuflarea precipitată, privi iarăşi, de data asta pe furiş pentru a nu fi surprins cum soarbe plânsul Imdiolei. Nu realiză cât stătuse acolo neclintit, pândind-o şi luptându-se cu pornirea de a deschide fereastra pentru a i se simţi prezenţa. Când Imdiola plecă, în sfârşit, se miră de dezamăgirea ce-l încerca; îl întrista mai mult decât acea despărţire fără semne de tandreţe, doar acea căutătură lungă, plină de subînţelesuri. Mai târziu, îi auzi glasul strigându-i numele. Se precipită spre deschizătura de lumină şi fericire, dar se opri, la jumătatea drumului, nehotărât. Îi asculta glasul rugător, repetat de sute de ori în ecoul suferinţei sale. Stătea neclintit şi lipsit de voinţă. Chemările ei încetară şi se întoarse în pat. Abia acum îşi dădu seama că este singur în salonul cu mai multe paturi goale. „Sunt izolat pentru moarte”. Îşi văzu chipul reflectat într-o oglindă a minţii zâmbind cinic.
O asistentă drăguţă intră lăsând uşa deschisă pentru capetele câtorva curioşi. Îi lăsă un pachet voluminos pe noptieră.
-De la iubită, preciză ea făcând cu ochiul curioşilor.
Aşezându-i perna precum unui paralitic, mai făcu o remarcă nepiperată şi plecă tăind spectacolul pentru capetele celor ce nu îndrăzneau să treacă de uşă.
Seara, când deschise pachetul, în afară de mâncare, mai găsi câteva cărţi. O alese tocmai pe cea pe care o mai citise şi se cufundă în lectura tristă, potrivită stării sale. Se spânzura de fibrele oţelite ale nopţii.
Singura persoană care îi întrerupea insomnia era aceiaşi asistentă care îi făcea injecţia la oră fixă. În aşteptarea ei, pierdea boarea somnului şi se lăsa pradă gândurilor negre.
Boala se agrava. Nu se putea deplasa decât sprijinindu-se de pereţi.
„Ceva tot se schimbă aici”, îşi spuse terminând de citit a treia carte şi redeschizând-o pe prima cu ardoarea unui începător, curios să descopere, în paginile de proastă calitate, ceva din imensitatea absolutului. „Mă simt tot mai rău”. Nu putea suporta mâncarea de spital. Noroc de fructele cumpărate de asistenta binevoitoare. Se mulţumea numai cu ele, dar era tot mai slăbit. Cel mai rău era că nu mai primise nici o vizită.
Când într-un târziu, se auzi strigat îşi pierdu suflul până la fereastra care nu se mai deschidea din cauza înfrigurării. Era Lacedemona ţinându-şi de mâini odraslele. Îi trecu prin gratii, unul câte unul, pachetele pe care Druţu ştia deja ce conţin. Îl întrebă cum îi merge şi plecă trasă de mâini de copiii nerăbdători, lăsând parcă ceva neterminat. I se auzi glasul strigându-l de departe, dar nu înţelese ceea ce spunea. Aprobă din cap lăsând-o să-şi continue drumul.
Boala în care începuse să se complacă îi era tulburată, uneori, de un bătrân cu mască. Vedea în acest musafir nepoftit personificarea maladiei de care suferea. Apărea mai mult în zilele ploioase, când Druţu lupta împotriva somnului, fumând netulburat, fără a-i vorbi. Termina până şi chiştocul cel mai mic. Druţu îl urmărea aproape fără să respire, simţindu-i dogoarea ţigării numai privindu-l cât de periculos se apropia bobul de jeratic de unghiile galbene sau de buzele ascunse de mască. Apoi, pleca târşâindu-şi şlapii murdari. De câteva ori încercă să vadă unde mergea bătrânul după ce-i părăsea salonul, dar îl pierdea la scări sau la lift. Oricum, pentru a fuma în salonul singurătăţii lui Druţu, era silit să urce de la subsol. În ultima vreme, urmărirea mascatului, totdeauna fără sorţi de izbândă, era o adevărată aventură.
Concluziile medicilor erau tot mai seci, semn că situaţia le scăpa de sub control. Citea în neştire din toate cărţile amestecând capitolele, personajele şi acţiunea, prinzând doar inspiraţia delirului stimulată de boală. Lectura era o pogorâre în Infern. Îşi implanta indicii pentru a nu se rătăci în expediţia viitoare. Cunoştea toate motivele hazardului extrase din spoiala ciudată a pereţilor contemplaţi ore în şir. Mâncarea îi părea o natură moartă respingătoare tocmai prin gust şi miros. O ţintea până ce aburii morganatici încetau să fie răvăşiţi de suflarea-i fierbinte aşa cum ar fi privit cu ochii unui pictor rămăşiţele unui masacru.
Totul îi părea fetid. Nu se lăsa înduioşat de frumuseţea şi bunăvoinţa asistentei şi, uneori, în singurătatea nopţii plângea. Plângea implorând să fie dus acasă, să moară în patul dragostei, să se bucure de tot ceea ce regreta acum şi să-şi ia rămas bun de la toţi cunoscuţii. În spital aştepta cu interes doar pe bătrânul cu mască, pentru a-l privi cum îşi fumează clandestin ţigara cu satisfacţia încălcării regulilor spitalului, apoi să plece cu masca pe chip, târşâind şlapii murdari.
Mai nou, îi chinuia nopţile de insomnie şi chiar frânturile de vis. Dacă ar fi spus ceva, Druţu ar fi dat cuvintelor sale mii de înţelesuri depărtate de semnificaţia adevărată, pe cât de simplă pe atât de enigmatică. Datorită muţeniei sale, reuşea să interpreteze doar expresivitatea măştii mortuare, având în frunte lupta unor eroi iar deasupra pomeţilor şerpi încolăciţi şi „V”-uri suprapuse pe bărbie.
După aspectul ei hibrid, nici ochii nu păreau omeneşti. Culoarea acestor ochi coşmareşti era mereu schimbată pe măsură ce străinul, cu fiecare ţigară, se apropia de patul lui Druţu. Se temea şi se bucura în acelaşi timp de această apropiere ce dura de săptămâni. Lângă patul său, aştepta să se întâmple dezvăluirea şi sfârşitul. Reuşi să-i pună o întrebare cu tact, credea el. Bătrânul nu spuse nimic; îşi stinse ţigara în scuipatul din palmă şi lipsi în ziua următoare. Înviorat de această absenţă, Druţu se târâi până jos la palierul de la subsol încercând zadarnic să-i dea de urmă. Toate uşile erau sigilate. Se întoarse în pat deznădăjduit. Se gândea la arătarea rece ca la o picătură cristalină pe un fund de peşteră, unde poţi descoperi doar porţile închise ale misterului.
Singurătatea îi era şi mai îngrozitoare decât senzaţia apropierii sfârşitului. Se cufunda în reveriile trecutului, de care nu profitase aşa cum îşi dorea în momentul de faţă. Reveriile deveneau coşmaruri; îi strângeau fruntea în cercuri de foc, îi scurgeau şi ultimele resurse de vitalitate. Devenea o masă informă bântuită de regrete. Imdiola era un jalon depărtat al vieţii. Nu mai putea întoarce capul înapoi, decât suportând chinuri sufleteşti. Nu putea privi decât întunericul fremătând descurajator. Recititul cărţilor, aduse de Imdiola, genera în imaginaţia sa doar monştri terifianţi. Tot ce era frumos devenea trist şi de necuprins. Trăia urâtul, sublim în atrocitatea luptei pentru viaţă, pentru stropii de raţiune. Era pradă amorţelii în care, cu greu, reuşea să distingă binele de rău, duhul de materia amorfă. Renunţa să se mai zbată apărându-şi amintirile frumoase. Trăia judecata greşelilor. Era încolţit de ghearele de gheaţă ale somnului fără vise. Nu mai simţea nimic din efemerul trupului. Era moarte sau leşin? În ultima clipă de conştiinţă văzu un înger îmbrăcat în alb. Sau era asistenta?