A fost uşor să uite. Nu a trebuit să facă mai nimic.
S-a întâmplat natural, odată cu vârsta. Mai greu a fost
să ierte. Să stăpânească arta de a absolvi de vină.
Să lase mântuirea în seama altuia. Esenţa religiei sale.
Deşi în final uitarea şi-a asumat iertarea.
Uită şi... Care era celălalt cuvânt? Iartă şi uită, mamă.

Ordinea lor a devenit inutilă de când i s-a răsucit
ceva în adânc. Un cutremur cu epicentrul sub coaste.
Mâna ce scutură şi reaşează câmpuri sub călcâie de
munţi înţepeneşte cu unghiile adâncite în mitra
pâmântului. Dimineaţa se trezeşte cu maci fracturaţi
între sâni. Soarele sângerează afară în epava iernii
iar ea nu îşi mai poate aminti decât arşiţa din vară.

Nedeile, horile din curtea bisericii. Nunta ei, legarea
cu basma. Fota deflorată. Colectivizarea cu sila.
Caii cotropind plaurii. Spicul asprind între palme.
Știuleţii borțoși din pătul. Covata cu boabe sfarogite.
Zdrobirea, măcinatul, coca dospită, turta de pâine
stropită cu vin. Sângele din suspin. Cuminecătura.
Barba bărbatului ce ara plaţul dintre buzele ei reavăne.
Cum se mai zguduia plugul semănând.

Dragostea, focul de unde ieşi ud până la os şi vrei
mai mult. Sămânţa încolţind. Răsucirea din vintre.
Ţipetele scremute. Calmul de după. Sfârcurile
frământate de gingiile laptelui. Gânguritul cosmic.
Șarpele gemea în somn sub casa de cârpici.
Războiul de ţesut scrâşnind la lumina lămpii de petrol.
Cum luna îşi acoperea pulpele cu macaturile întinse
pe sârmă. Mirosul de cânepă jilavă şi tutun.

Potop de cuvinte învechite. Și ea se duce după ele.
Neprimenită. Pieptul dator cu un oftat de plumb.
Lasă amintirile, gata! Ştii ce urmează.
Aşa îi spune moşul cu sapa de fiecare dată când chiuie
monitoarele. Apoi, începe să jongleze în aer soarele
şi inima. Sapa pătată. Şuviţe roşii se aprind în barba
Lui iar ea nu îşi poate ierta că Îl urăşte în acele clipe.