Uneori am senzaţia că tin cuvintele închise precum o nucă.
Respir aerul cu profunzimea unei frunze verzi
în neclintitrea umbrei strânsă pe sub pietre
din fiecare colţ în care au rupt-o vânturile.
Pluteşte printre gânduri într-o drămuire a sensurilor
pică lângă scaunul din odaie.
Din ea curg oase
rămasă mărturie a oamenilor care s-au luptat cu timpul
Tot timpul am visat
alb negru
de aceea pentru mine
moartea nu-i deloc urâtă
deloc logodnică
eu o văd
ca pe o melodie care nu doare
elegantă
imprevizibilă
fără compromisuri
poartă smoching
butoniere de scrum
la piept flori-ikebana
şi lumânări parfumate sub tălpi.
într-o zi nimeni nu va mai putea scrie doar cu litere
nu știu cât de departe e ziua aceea
știu doar că toți cei care poartă cocoașă
se vor îndrepta încet
senin
vor privi zâmbind împrejur
iar apoi
ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic
se vor îndrepta spre locul
în care un foc rece
verzui
va arde fără zgomot
literele lipsite de suflet
totul însă nu se va termina aici
Ne-am încheiat războiul cu scrâşnetu-i şi trânta
Ca o îmbrăţişare în care-aş fi murit,
Iar azi, în miez de pace, e frig şi pe pământ a
Căzut din mine fierul iubirii ruginit.
În fiecare rană – de-acum o cicatrice ! –
Se-ascunde-o amintire, iubitul meu duşman,
Mi-a evadat durerea din trup şi sunt ferice,
Dar într-o zi de doru-i descresc cât într-un an.
ne plouă ne ninge şi ne arde
soarele ei de treabă
păi sunt zilele noastre spune o bătrînică
sunt nişte frumuseţi de babe şi
toată treaba e s-o laşi cum a căzut
numai aşa îţi uşurează inima
să fugă imprevizibil
ca un copil
altfel orice scăfîrlie e plină de ieri
obeză de amintiri de cunoscut
de răul ei strict necesar
Comentarii aleatorii