Am citit deunăzi prin ceva fițuică electronică o observație amuzantă. Cineva definea Hermeneia.com ca fiind un „club exclusivist”. Bineînțeles că am zîmbit. Bănuiesc că persoana respectivă nu știe prea bine ce înseamnă cuvîntul exclusivist. Sau poate nu știe cum funcționează Hermeneia. Cel mai amuzant mi s-a părut faptul că lega această definire de așa numita „regulă a celor două luni”. Un club exclusivist sau o comunitate exclusivistă, atît cît pot eu înțelege termenul, se referă la ceva în care nu poți pătrunde decît dacă ești invitat în mod special sau dacă întrunești anumite calități iar dacă nu le întrunești ești cu desăvîrșire respins. Ei bine, așa cum bine știți, în comunitatea Hermeneia nimeni nu a fost invitat vreodată, cel puțin de mine.
Am aflat că există un mit care circulă prin anumite locuri mai dosnice (încă neatinse de soare probabil). Cum că pe Hermeneia nu s-ar permite să se publice decît poezie. Sau că pe Hermeneia nu se permit recenzii de carte sau articole informative. Sau că pe Hermeneia nu se dorește proză sau texte în alte limbi. Nimic mai neadevărat. Aceste zvonuri sînt lansate de către oameni eventual răuvoitori sau indisciplinați care nu au înțeles încă faptul că Hermeneia încurajează absolut orice formă de exprimare literară dar că în anumite privințe are o politică nu restrictivă ci de supraveghere. De fapt pe Hermeneia noi credem că se încurajează libertatea de exprimare și inovația chiar mai mult decît în altă parte. Ne dorim și mizăm pe exigența personală în ultimă instanță.
Am vrut să scriu un text poetic dar “datoria este înainte de toate”. Trebuie să scriu clarificări. Am o groază de clarificări de făcut. Cîndva visam să ajung șef. După o vreme n-am mai visat. N-am mai visat nimic. Acum că m-a pus bîza să îmi fac site trebuie să fiu și șef. S-au dus vremurile bune de altădată cînd lăsam bătaia asta de cap altora. Nu mi-o luați în nume de rău. E un sentiment straniu. Am vrut să am un loc liniștit în care să îmi pun textele. Nu m-am așteptat să își dorescă și alții compania mea. Mai ales că nu sînt o companie extrem de agreabilă. Pe alocuri sînt chiar mizantrop.
Deci, să încep: (le voi adăuga și în regulament pe cele care își vor avea locul acolo)
Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneți-le cum vreți, dacă nu credeți în așa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârșit. Nu te poți eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu știu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac și fac parte din acea comunitate în care alții, necunoscuți mie, suferă vreo nedreptate.
Comentarii aleatorii