Hermeneia a împlinit doi ani. Aceasta s-a întîmplat acum mai bine de o lună și cu toate acestea din motive personale nu am putut publica atunci ceea ce am vrut să devină o tradiție – the State of Hermeneia. Cu întîrziere o fac acum.
După cîteva nopți de nesomn și destul de mult efort, stau acum și mă întreb ce mi-aș dori totuși de la Hermeneia. În clipele acestea nu mi-aș dori decît să fie un loc de bun gust și bună dispoziție, de comunicare, competiție și calitate. Fără fatalisme mioritice și dramatisme a la Ana lui Manole sau Jeanne d'Arc. Nici literatura și nici universul nu au început și nu se vor sfîrși cu mine sau cu oricine din cei ce vor publica aici. De aceea probabil că ar fi extraordinar de sănătos și benefic pentru toată lumea să ne păstrăm simțul umorului și al măsurii. Fără invidii obsedante și resentimente mocnite. Conflictele nu sînt rele, mai ales cînd reușesc să rămînă la nivelul ideilor, al principiilor. Nu cred că trebuie potolite acolo, dimpotrivă, trebuie stîrnite.
Am citit deunăzi prin ceva fițuică electronică o observație amuzantă. Cineva definea Hermeneia.com ca fiind un „club exclusivist”. Bineînțeles că am zîmbit. Bănuiesc că persoana respectivă nu știe prea bine ce înseamnă cuvîntul exclusivist. Sau poate nu știe cum funcționează Hermeneia. Cel mai amuzant mi s-a părut faptul că lega această definire de așa numita „regulă a celor două luni”. Un club exclusivist sau o comunitate exclusivistă, atît cît pot eu înțelege termenul, se referă la ceva în care nu poți pătrunde decît dacă ești invitat în mod special sau dacă întrunești anumite calități iar dacă nu le întrunești ești cu desăvîrșire respins. Ei bine, așa cum bine știți, în comunitatea Hermeneia nimeni nu a fost invitat vreodată, cel puțin de mine.
După cîteva discuții privind obiectivitatea criticii în raport cu actul creator în sine, în toamna anului trecut, mi-am propus, împreună cu prietena mea din copilarie, un experiment literar (si chiar psihologic) tip Ilf și Petrov, dacă nu frații Strugatki în manieră autohtonă. Doar ca eram trei…încă un complice, al cărui rol a fost pasiv, ca la bridge cîteodată.
Experimentul Anca Florian a fost incitant.
Sper că cei mai mulți vor înțelege și vor accepta partea pozitivă a experimentului, nu numai aspectul său ludic. Pentru ei, pentru voi am considerat și consider că sînt datoare, dintr-un gest de curtoazie, să vă spun că din momentul retragerii textelor ei, am rămas doar eu. Aranca.
Comentarii aleatorii