După cîteva discuții privind obiectivitatea criticii în raport cu actul creator în sine, în toamna anului trecut, mi-am propus, împreună cu prietena mea din copilarie, un experiment literar (si chiar psihologic) tip Ilf și Petrov, dacă nu frații Strugatki în manieră autohtonă. Doar ca eram trei…încă un complice, al cărui rol a fost pasiv, ca la bridge cîteodată.
Experimentul Anca Florian a fost incitant.
Sper că cei mai mulți vor înțelege și vor accepta partea pozitivă a experimentului, nu numai aspectul său ludic. Pentru ei, pentru voi am considerat și consider că sînt datoare, dintr-un gest de curtoazie, să vă spun că din momentul retragerii textelor ei, am rămas doar eu. Aranca.

Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneți-le cum vreți, dacă nu credeți în așa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârșit. Nu te poți eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu știu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac și fac parte din acea comunitate în care alții, necunoscuți mie, suferă vreo nedreptate.