După cîteva discuții privind obiectivitatea criticii în raport cu actul creator în sine, în toamna anului trecut, mi-am propus, împreună cu prietena mea din copilarie, un experiment literar (si chiar psihologic) tip Ilf și Petrov, dacă nu frații Strugatki în manieră autohtonă. Doar ca eram trei…încă un complice, al cărui rol a fost pasiv, ca la bridge cîteodată.
Experimentul Anca Florian a fost incitant.
Sper că cei mai mulți vor înțelege și vor accepta partea pozitivă a experimentului, nu numai aspectul său ludic. Pentru ei, pentru voi am considerat și consider că sînt datoare, dintr-un gest de curtoazie, să vă spun că din momentul retragerii textelor ei, am rămas doar eu. Aranca.
17 aprilie 2014. Joia mare. Ora 9 dimineața. Fix. Cerul – plumburiu, înnorat. O ceață grea se prelinge ca un monstru molcom dinspre Pacific. Intru pe freeway 5. Acolo mă așteaptă un traffic jam cumplit. Bară la bară. Iar dacă lucrurile arată așa aici în sud, în San Clemente, oare cît de rău ar trebui să fie mai în nord. Tristețe. Intru în marea aceea de 5-6 benzi de mașini pe un sens șerpuind cu 10 mile la oră. Pe KUSC 91.5, stația mea preferată de muzică clasică, cineva anunță „Balada” lui Ciprian Porumbescu – la vioară Ștefan Ruha.
Am vrut să scriu un text poetic dar “datoria este înainte de toate”. Trebuie să scriu clarificări. Am o groază de clarificări de făcut. Cîndva visam să ajung șef. După o vreme n-am mai visat. N-am mai visat nimic. Acum că m-a pus bîza să îmi fac site trebuie să fiu și șef. S-au dus vremurile bune de altădată cînd lăsam bătaia asta de cap altora. Nu mi-o luați în nume de rău. E un sentiment straniu. Am vrut să am un loc liniștit în care să îmi pun textele. Nu m-am așteptat să își dorescă și alții compania mea. Mai ales că nu sînt o companie extrem de agreabilă. Pe alocuri sînt chiar mizantrop.
Deci, să încep: (le voi adăuga și în regulament pe cele care își vor avea locul acolo)
Spre bucuria lui bobadil (vezi cursus honorum), și probabil a încă altor mai vechi „prieteni”, Hermeneia este practic în acest moment lipsită de editori și implicit fără Consiliul Hermeneia. Evident nu aceasta este ceea ce mi-am dorit; cred foarte puternic în conducerea colectivă, dar probabil că pentru cei mai mulți interesul de a beneficia de ce îți oferă Hermeneia este mai puternic decît dorința de a pune umărul să ajuți cu ceva la administrarea ei. În orice caz, eu mulțumesc tuturor celor care pe parcursul acestor ani au muncit alături de mine. Mă leagă de ei amintiri de tot felul și mă bucur că am putut să am priviliegiul de a cunoaște și a fi ajutat de oameni deosebit de inteligenți și talentați.
Comentarii aleatorii