intainte de a ma retrage de pe www.hermeneia.com, va rog pe toti sa imi dati de veste daca ati primit amenintari in numele meu, ca din partea mea sau in legatura cu mine (prin email, telefon, sau altfel). daca ati primit mesaje prin mail va rog sa mi le trimiteti forward attachament, pe adresa mea pe care o are Virgil Titarenco, proprietarul site-ului, in care am deplina incredere.
orice ati primit nu vine de la mine, sunt de la un/o dement/a care are prea mult timp la dispozitie si o singura preocupare in viata, in ultimul an: pe mine. nu cred ca trebuie sa-mi cer scuze, dar imi pare rau ca vi se intampla asa ceva din pricina mea! am luat hotararea sa ma retrag tocmai pentru a nu va face mai mult rau decat v-a facut acesta persoana dezaxata, asa cum inteleg ca se intampla.
Am și eu nedumeririle mele. Știu că artiștii sînt în general vanitoși. Știu că uneori și eu am fost ispitit să mă aprind, să port războaie, de cele mai multe ori care nu se meritau. Dar nu înțeleg de ce unii au totuși o atracție dezechilibrată spre conflicte, un fel de țandără gata oricînd să sară. Apoi nu înțeleg ce este așa de greu de priceput în ce privește regula exclusivitații pentru două luni. De ce sînt unii neglijenți iar alții recidivează parcă din rea voință. O regulă e regulă și gata. Mi-a spus cineva: „vezi că la români e greu cu disciplina că ei confundă libertatea cu jungla”. Am zis că e cîrcotaș. Oare am greșit...?
Acum cîteva zile Hermeneia a împlinit cinci ani de la apariția ei ca și eSocietate și eZine de Literatură și Arte. Mai precis pe data de 21 decembrie. Povesteam cuiva zilele acestea cum am creionat toată ideea pe o masă din bucătărie într-o seară și cum apoi David a realizat-o tehnic. Însă motorul care a energizat totul a fost reprezentat de entuziasmul acelor cîțiva prieteni care am vrut în decembrie 2005 să încercăm altceva și mai ales să inițiem un altfel de spațiu virtual în care arbitrarul administrativ să aibă cît mai puțin impact asupra aprecierii critice. Un loc în care să ne publicăm liber poeziile și textele de proză și să avem curajul să ne criticăm reciproc fără tot felul de mașinațiuni de culise.
Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneți-le cum vreți, dacă nu credeți în așa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârșit. Nu te poți eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu știu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac și fac parte din acea comunitate în care alții, necunoscuți mie, suferă vreo nedreptate.
Comentarii aleatorii