Când am venit pe hermeneia, plecasem dintr-un loc nu pentru ceva ce mi se întâmplase mie, ci pentru ce vedeam că se întâmplă celor din jur. Am plecat, cu alte cuvinte, în numele unor „principii”. Spuneți-le cum vreți, dacă nu credeți în așa ceva. Dar eu sunt de părere că nimic din ceea ce las să se întâmple unuia de lângă mine astăzi, nu e garantat că mă va ocoli pe mine la nesfârșit. Nu te poți eschiva, în nici un fel de comunitate, spunând „nu știu, eu n-am participat, eu n-am nici o vină, am stat în banca mea”. Mă consider la fel de vinovată dacă tac și fac parte din acea comunitate în care alții, necunoscuți mie, suferă vreo nedreptate.
Am aflat că există un mit care circulă prin anumite locuri mai dosnice (încă neatinse de soare probabil). Cum că pe Hermeneia nu s-ar permite să se publice decît poezie. Sau că pe Hermeneia nu se permit recenzii de carte sau articole informative. Sau că pe Hermeneia nu se dorește proză sau texte în alte limbi. Nimic mai neadevărat. Aceste zvonuri sînt lansate de către oameni eventual răuvoitori sau indisciplinați care nu au înțeles încă faptul că Hermeneia încurajează absolut orice formă de exprimare literară dar că în anumite privințe are o politică nu restrictivă ci de supraveghere. De fapt pe Hermeneia noi credem că se încurajează libertatea de exprimare și inovația chiar mai mult decît în altă parte. Ne dorim și mizăm pe exigența personală în ultimă instanță.
Acum cîteva zile Hermeneia a împlinit cinci ani de la apariția ei ca și eSocietate și eZine de Literatură și Arte. Mai precis pe data de 21 decembrie. Povesteam cuiva zilele acestea cum am creionat toată ideea pe o masă din bucătărie într-o seară și cum apoi David a realizat-o tehnic. Însă motorul care a energizat totul a fost reprezentat de entuziasmul acelor cîțiva prieteni care am vrut în decembrie 2005 să încercăm altceva și mai ales să inițiem un altfel de spațiu virtual în care arbitrarul administrativ să aibă cît mai puțin impact asupra aprecierii critice. Un loc în care să ne publicăm liber poeziile și textele de proză și să avem curajul să ne criticăm reciproc fără tot felul de mașinațiuni de culise.
După cîteva discuții privind obiectivitatea criticii în raport cu actul creator în sine, în toamna anului trecut, mi-am propus, împreună cu prietena mea din copilarie, un experiment literar (si chiar psihologic) tip Ilf și Petrov, dacă nu frații Strugatki în manieră autohtonă. Doar ca eram trei…încă un complice, al cărui rol a fost pasiv, ca la bridge cîteodată.
Experimentul Anca Florian a fost incitant.
Sper că cei mai mulți vor înțelege și vor accepta partea pozitivă a experimentului, nu numai aspectul său ludic. Pentru ei, pentru voi am considerat și consider că sînt datoare, dintr-un gest de curtoazie, să vă spun că din momentul retragerii textelor ei, am rămas doar eu. Aranca.
Comentarii aleatorii