O vale rîpoasă cu vegetație sălbatică, mărăcinoasă, mărginește drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puține coșuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunță călătorii că și în condițiile în care te vei aventura să părăsești drumul cu pretenții occidentale, tot vei ajunge la o așezare de creștini, pașnică, civilizată. Satul nu se deosebește prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generații către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari și cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează ulițele deșerte.
Un singur reper neschimbat de trecerea anilor, stîrnește aducerea-aminte: casa bătrînească, pustie si tristă.. și fereastra, fereastra ce dă către dealuri spre cupa aceea magică în care asfințitul își revarsă esențele mistice, îndulcind cu o caldă privire înapoi, sobrietatea care învaluie dintotdeauna Valea Rea.
De la fereastra aceasta urmăream deseori, ca într-un fel de așteptare, cum se derula viața satului, anii copilăriei. Destinele oamenilor asemenea firelor unui război de țesut invizibil se intersectau într-un du-te vino necontenit. Chipurile acelora care nu avuseseră nimic din ceea ce tradiția definește ca rang înalt, nimic din ușurarea pe care ți-o dă prisosul, care știuseră doar să muncească, să procreeze și să-și crească pruncii în spiritul celor sfinte, dar care își păstraseră spinarea dreaptă, calea dreaptă, ochii senini și purtările cuviincioase, au rămas pentru totdeauna închise într-un sipet prețios din adîncul sufletului meu.
O notă disonantă față de tiparele convenționale, față de cursul prestabilit al tuturor evenimentelor, o făcea amintirea unui străin care traversa din cînd în cînd ulițele mai ales la ceas de seară cînd megieșii ieșeau pe la porți așteptînd vitele de la izlaz, prilej de taifas, de rînduire a întîmplărilor cotidiene. Purta haine ciudate și avea un fel de a fi cinic și amar care intriga pe toată lumea, un fel de lehamite generală. Uneori se oprea la taclale cu oamenii care îl priveau cu aceeași suspiciune cu care priveau orice lucru diferit de obiceiurile și tradițiile lor. Într-o seară rămase la povești cu tatăl meu și alți cîțiva megieși pe băncuța de lemn din fața casei pînă tîrziu în noapte. În seara aceea l-am auzit pe străin spunînd:
- Este un loc unde se-ntorc cand apun epavele...
Ce este aceea o epavă? am întrebat în șoaptă, dar nu m-a auzit și nu mi-a răspuns nimeni.
Ar fi trebuit să mă întorc acasă, demult, însă eram curioasă din fire și-aș fi dorit să mai rămîn. Îmi plăceau poveștile, și-n atmosfera acelei neuitate seri de septembrie tocmai poposise duhul poveștilor...
Dar dinspre munți porni un val de vînt. Pe-o cumpănă înserarea se rezema prea mult. Se alungise toamna și luna lovea cu frunze-n noapte... Un inger negru venea pe Valea Rea. Mă ajunse o spaimă teribilă de Nimeni si de Nimic și fugii în casă. Am încercat să închid fereastra. Dar nu se-nchidea și vîntul care se stîrnise dinspre miazănoapte invada cu o furie dezlănțuită cupa dintre munți. Dimineața un abur dens venind dinspre rîpă, învaluia drumul către sat. În vad, apa fierbea purtînd în torentul ei învrăjbit arbuști smulși, ierburi, noroi. Dăduse-n clocot Valea Rea!

Povestea străinului am aflat-o mulți ani mai tîrziu de la fiul acestuia. Cărturar și artist renumit venise să întemeieze o fundație pentru ajutorarea copiilor orfani, obligație lăsată prin legat de tatăl său.