foto: p.b.

Dincolo de triada hegeliana, ființă, neființă și devenire, se împământenește ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci și conținutului extrem de bogat în prezența entității pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
La urma urmei , să fim serioși, câți tineri se mai apleacă spre divin, spre soteriologie, spre eliminarea hamartiei, spre parusia, spre eschatologie, spre punctul final al existenței noastre terriene? Poetul Dinu Virgil , neglijând „parșiv” această existență contaminată și bolnavă de absența controlului asupra libertății (și de limbaj), se „gârbovește” precum un V. Voiculescu („mă sprijin în condei ca în toiag”) pentru a veni viguros cu o puritate debordantă, pe care eu , de când l-am întâlnit, am admirat-o.
Pentru Dinu Virgil poemul care străpunge decisiv cititorul este dragostea. Fie că e de mamă(p.13), iubită(p.34) sau Dumnezeu(p.62). Profund și nestatornic, luminos și nostalgic, curios și împăcat cu tainele, el , surprinde esența ce ne alcătuiește, pentru ca mai apoi să ne-o „trântească în nas” cu glasul prieteniei, cu vechiul condei al înțelepciunii.
„M-am născut în noaptea/în care n-am mai suportat/întunericul//Voi muri în ziua /în care n-o să mai găsesc /lumina…(p.71). Predominanta religioasă exclude tribulațiile argheziene, în schimb amintește de un Vasile Militaru parcă într-un dialog existențial cu Ștefan Augustin Doinaș, o completare pe care D. Virgil o simte necesară pentru cei ce îl citesc.
Este interesant cum dragostea, cu riscul de a mă repeta, sub toate formele ei, de la agape, filio, eros, storge și epithumia se întâlnesc în acest volum editat în anul 2007 la prestigioasa editură Casa Cărții de Știință din Cluj. Și iată că afirm: este bulversant cum niciun cuvânt al poetului nu poate decât să hrănească.
Din punct de vedere al esteticii, apolinicul este bine reprezentat, D. Virgil reușind să mențină un discurs cald, idilic pe alocuri, ideatic și echivoc. Constantele configurative,se îmbină plăcut parfumând cu originalitate și bonomie forța de exprimare. Forma în care o face, ar spune unii, suportă unele carențe, în versul clasic,însă eu cunoscând poetul știu că sunt doar aparente, iar conținutul absoarbe cititorul într-atât încât prozodia este demnă de a nu fi neglijată, după cum intenționat dorește si autorul, care se joacă atât în vers alb, liber cât și în vers clasic..
Un poet tânăr și de speranță, Dinu Virgil , coleg de generație și prieten bun cu sufletul meu, își face timp pentru poezie, cu scopul de a ne aminti că există multe lucruri frumoase în lume, dar cel mai mare dintre ele e Dragostea. ”Iubito, ne-am născut bătrâni /Ca să-nvățăm cum se mai moare /Prea alăptați la albii sâni, /Purtăm în suflete culoare… (p.34)
„Dacă inimile-ar spune/ Mamelor cât le iubim / Viața-ar fi o rugăciune /Ca-n lumină s-o topim…” (p.14).
Când ai un simț obiectiv, această poezie, a poetului D. Virgil , poate fi o perfuzie, pentru că în fond ea ne vorbește de toate câte trec fără a ne da bani în schimb. Însă nu! Individul obiectiv este poetul, autorul, care la o vârstă matură a descoperit unde este valoarea adevărată în această existență… ca o monedă pusă în cutiile unor tineri ce cântă la instrumente neglijabile ca valoare, dar esențiale pentru a bucura și a se bucura. Cam așa am primit această carte.
Iată deci un volum fiabil cu filonul prin care trece și Cristian Bădiliță. Și vorba poetului: citind „am simțit transparența poeziei (lui n.n.)/ pe față”.