Așa cum mizeria lumii se depune ca roua pe petalele sufletului nostru, noi vom continua să închidem ochii în speranța că vom vedea un întuneric mai curat și mai frumos mirositor decât lumina fiecărei seri în care mulți dintre noi își plâng existența. Care deși a fost modelată de ei, este la fel de nemulțumitoare ca atunci când ar fi fost scoasă din cuptorul unui olar beat care, înconjurat de aburii de alcool emanați de propria respirație, cu un zâmbet știrb și cu dinți înnegriți, spune că totul arată exact așa cum ar trebui să arate… Ironia unui Dumnezeu ucis, care se răzbună cu o plăcere creată de noi prin lumea în care trăim și pe care am binecuvântat-o oferindu-i în dar, prima și ultima noastră suflare.
Dealtfel, este câteodată așa de clar că avem doar o singură viață…că ceea ce ne-a fost promis pe lumea cealaltă este o minciună, iar izbeliștea în care ne aflăm este totodată și troaca cu fericire. Fericire pe care bineînțeles că o putem găsi și într-o coajă de nucă, atunci când lucrurile par fără speranță. Dar păcat că de fiecare dată tot noi vom fi aceeia care, în marea noastră bălăceală, vom călca pe coaja de nucă și o vom face țăndări… Atunci vom vedea încă o dată cenușiul cerului albastru mânjit cu încruntările sufletelor comune…acele suflete pe care le vedem în fiecare zi în metrou, în autobuz…pe stradă când plouă sau când este frig… Și culmea! Nu trebuie să ne uităm la cei fară adăpost ca să vedem acele fețe…trebuie să ne uităm la cei ca noi, la cei cu doi copii acasă, la cei cu o nevastă bătută așteptând reîntoarcerea stâlpului familiei, la cei fară dragoste, și la cei care privesc în gol cerul, căutând să găsească acel albastru care aduce liniștea în suflet și îți alungă toate problemele pentru câteva secunde…
Acel albastru nu se va arăta oricui…este un albastru diafan, eluziv, nedrept și crud…dar chiar și așa nu vor fi mai puțini cei care îl vor căuta…ba dimpotrivă tot mai mulți își vor îndrepta ochii spre el și vor spera că acel soare, care este ascuns printre nori de când s-a născut, va trimite o raza care va pătrunde, și care va îmbuna cerul doar un pic cât să li se arate…doar lor…nu și altora, că poate nu va ajunge pentru toată lumea. Așa că ei speră un tratament diferențiat de la Dumnezeu…de aceea în fiecare rugăciune a lor vor cere mai întâi lucruri bune pentru alții și mai apoi pentru ei…că poate așa vor demonstra divinității că ei sunt mai buni la suflet și de aceea merită să privească doar o dată, pentru o secundă, la albastrul cerului…dar de prea puține ori ei voi reuși să zărească, chiar și pentru o fracțiune, lumina…așa că speranța va trebui să îi mulțumească pentru moment…Oricum vor încerca și mâine…poate mâine vor vedea…

05-IV-2006