un arcuş de vioară
atinge corzile oraşului neînceput
sunetul îi aeriseşte străzile blocurile casele pline de praf
pe un drum înjunghiat de tâlhari călătoresc mirosuri ciudate
e ca şi cum nu te-ai spălat pe dinţi de o jumătate de an

oraşul acesta
cu porţi vechi ce se închid în ele însele
când le scoţi din ţâţâni
îşi pleacă zidurile înaintea mea ca înaintea unui copil
care-i pasă

dacă aş fi arhitect sau chirurg
i-aş da o injecţie aestetică
aş folosi aceeaşi siringă cu care îşi injectează dubaiul
zgârie norii
în fiecare primăvară aş da foc anodinelor
doar consonanţele le-aş păstra
oamenii ar veni îmbrăcaţi în alb
ar lua elixirul care le trebuie
ar trăi mai bine ca împărăteasa din seba
ghemuiţi în morminte turiştii de ieri îşi vor căuta printre
pânzele de păianjeni amintirile
îşi vor lustrui aparatele foto şi video ca pe nişte pantofi papali
dornici să iasă de sub bănuiala morţii
asfaltul de ciocolată ar stimula animusul
îndrăgostiţilor ascunşi prin buzunarele nopţii
din tindele izbelor babele şi moşii ar ignora consecinţele
privind pe sub ochelari la ceremonii donatoare de vlagă

sînt însă un visător cabotin
fiul rănilor lui
oraşul neînceput e o parte din mine
în piaţa pustie un arcuş de vioară vrea să mă nască
sub ochii înlăcrimaţi ai norocului