românia lui virgil t -III-

imaginea utilizatorului Virgil
România ca România dar românul....

România ca România dar românul.... Am o grămadă de prejudecăţi. Probabil este din cauza imaginaţiei. Deunăzi cineva, “nu spui cine, persoană importantă”, mă acuza că am prea multă imaginaţie. Şi că mai toate metehnele mele se trag din asta. O fi, nu zic nu. Orice poate implica “collateral damages”, cu atît mai mult imaginaţia… mea. În orice caz cînd mă gîndesc la român imi imaginez un cioban. Un oier, păstor, păcurar sau cum i s-o mai spune. Cam asta e românul pentru mine. Şi nu neaparat din cauza Mioriţei sau a Baltagului. Deşi e posibil ca ele să confirme prejudecata mea cum că românul este eternul cioban. Poate de aceea şi prin Albania sau Macedonia rubedeniile noastre mai îndepărtate tot ciobani sînt.
Zilele trecute urmăream pe Youtube o întîmplare cu urşi pe la Vama Buzăului şi povesteau nişte ciobani, nişte băieţandri de nu mai mult de şapteşpe-optşpe ani. Mă uitam la ei. Era anul 2009 sau 2010 şi băietanii ăştia povesteau unei reporteriţe de vreo douăzeci de ani cu sîni frumoşi cam cum alungă ei urşii cînd vin noaptea la stînă. Am închis o clipă ochii şi am crezut că sînt în Tracia şi nişte păstoraşi povestesc unei feciorelnice arătări din cetate întîmplările lor din munţi. Nimic nu s-a schimbat. Aceleaşi priviri. Aceeaşi naivitate în voce. Aceeaşi simplitate a spiritului.
Şi poate asta este şi o binecuvîntate dar şi un bestem. Poate că nu putem fi cu adevărat noi înşine decît aşa, păstori, singuratici, frugali, naivi, feciorelnici şi pe jumătate sălbatici.
Nu fac aici apologia românului frate cu natura sau codrul. Dar există ceva de cioban în fiecare român. Un fel de credulitate visătoare, un fel de vulnerabilitate care poate fi coruptă foarte uşor. Un fel de incapacitate de a se “orăşeni” cu adevărat vreodată. Iar dacă o face devine vulgar, mitic şi mîrlan.
Un fel de singurătate perpetuă. Un dor mereu pe ducă, un vag miros de oaie şi un soi de apucături smuncite şi graţioase în acelaşi timp. Un balet al munţilor.
Şi apoi este mistica. După atîta vreme în codru, pe munţii aştia blajini, printre stîlpii mirositori ai brazilor. După atîtea secole în penumbra acestei uimitoare catedrale care este pădurea română este imposibil să nu se întîmple ceva în spiritul tău. Sînt generaţii care nu au fost şi nu au făcut decît asta. Au fost ciobani. Şi nu îmi este clar ce s-a întîmplat. Poate ceva bun sau poate ceva nu tocmai folositor astăzi şi acum. Cert este că ne-a rămas o visare ciudată în privire. Şi un dor ca un sunet surd, sau ca o viaţă din tine şi de dincolo de tine. Cunosc doi copii, sînt oameni mari acum. Au copilărit vacanţele prin munţii Ardealului de nord. Acum trăiesc în America şi sînt de facto americani. Şi totuşi mi-au spus acum cîţiva ani ceva ciudat în gura unui adolescent. Că atunci cînd vor muri vor să fie duşi acolo. Acolo unde au copilărit. În munţii aceia.
România ca România, dar românul… Un fel de cioban care oricît l-ai orăşeni şi oricît l-ai domestici undeva în adîncuri poţi auzi, dacă apleci cu grijă capul pe pieptul lui cînd adoarme, un clipocit de pîrîu, abia perceptibil, şi un clinchet leneş de talangă.

Proză: 

Comentarii

imposibila iubire

mă gândesc Virgile dacă noi doi ar mai merge să ne și comentăm la textele astea sau mai bine să lăsăm treaba așa cum este, un dialog per se... mie sincer îmi place. și dacă nu se plictisește nimeni, eu mai am de scris și dacă ai și tu poate iese ceva din asta.
Oricum, în textul de față mi s-a părut prea accentuată latura ciobănească a românului... ea există, însă cred că e mai contradictorie decat ai depictat-o tu aici, oarecum simplist.
Andu

fiecare cu românia lui

da andule, poate ai dreptate. de aceea fiecare cred că avem românia lui. personajul meu, virgil t, are şi el românia lui. ce să îi faci, nobody is perfect. dar eu tot continui să cred că tu te apleci oarecum superficial asupra a ceea ce am scris eu de vreme ce crezi că portretul e simplist. în orice caz eu nu am vrut să sugerez că românul lui virgil t ar avea o "latură ciobănească" ci că este în esenţa lui cioban. dar cînd vorbim despre esenţă nu trebuie să abordăm subiectul cu uşurinţă. pentru că dacă ar fi aşa eu cunosc o droaie de români care s-ar ofusca dacă i-ai asocia cu ideea de cioban. dar asta este doar pentru că manifestă o superficilitate orgolioasă în percepţia lor. eu zic să nu ne pripim.

sintem ciobani, nu e o rusine, e doar prea devreme sa fim altfel

generatia mea se lupta cu trecutul foarte recent, un trecut cu picioarele bine infipte in glod, cu coasa pe umar, cu veceu in gradina. nu de putine ori am auzit tineri oraseni mindrindu-se ca nu au rude la tara, ca nu au fost la tara vreodata, si totusi... ce au devenit atit de multi dintre taranii stramutati la oras, in mahalale, la periferii, decit niste nestiutori incruntati, flaminzi, murdari, vulgari, violenti, multi nici macar someri. o meritat stramutarea in masa de acum citeva decenii? este chiar o rusine sa fii azi de la tara? a trai in rominia intr-un orasel de provincie inseamna a trai la oras? orasele golite de evrei, nemti, armeni, mai sint orase? nu cred ca cele foarte putine decenii la oras ale rominului il fac orasean, citusi de putin si oricit de mare o fi orasul. deocamdata

Matei

cred că întrebările retorice pe care le pune Matei şi la care nu mă gîndeam în mod special cînd am scris textul acesta sînt valide.
asta mi-a adus aminte de o întîmplare relativ anecdotică de pe vremea celui de-al doile război mondial cînd se spune că george enescu dirija un concert într-o sală în arad. şi se zice că şeful legionarilor din zonă ar fi intrat într-o pauză în biroul directorului teatrului şi i-ar fi strigat cu un glas poruncitor: "toţi jidanii să iasă afară!". la care povestea spune că enescu, care ieşise în pauză din sală şi auzise discuţia i-ar fi răspuns legionarului: "păi dacă ies ei cine mai rămîne?"