mi-e dor de femeia care scrie despre străzi
atît de indiferentă la apăsarea lor
peste obrazul cenușiu al orașului meu
mi-e dor de privirea ei fugară
printre cutele unei perdele de birou
atît de tandră în iluziile cu care își începe ziua
în aburii unei cafele pe care o atinge cu buzele
ca într-un ritual despre care numai ea știe că este erotic
mi-e dor de gîndurile cu care colorează tarabele de ziare
și marginile fumurii ale orizontului
mijind ochii în acel abandon al imaginației
despre care știe că dacă ar fi vizibil ar fi aproape ilegal
mi-e dor de întoarcerea ei pe tocuri
cu spatele la fereastră cu sînii ușor ridicați ca niște arme
de emoția ei ascunsă atît de bine
dincolo de conturul unei măști cu care va triumfa
peste rigorile unei zile pline de rutină
mi-e dor de ochii ei adormiți
seara cînd continuă să creadă pînă adoarme
că totul este în mod ireconciliabil
poezie