Dau dreptate titlului, bine susţinut de poem. Îmi place să iau în considerare cele două sensuri ale cuvântului ,,primul” – ,,cel dintâi" într-o ordine cronologică ( primul cu care avem de a face) şi respectiv ,,primul” adică ,,cel mai cel...” :) Se pare că iadul din om îl întrece pe cel biblic. Şi vai de noi când rătăcim într-un om pustiit, cu suflet rece, plin de indifirenţă, plin de ură, de răzbunări, de amărăciuni, de injurii şi dispreţ, incapabil de iubire, de căldură, de hrănire spirituală a semenului său. Iată că mesajul poemului e cel care m-a corupt :) prima oară. La o recitire cu scopul de identifica stilul, mijloacele artistice, descopăr un poem cerebral, introspectiv, construit pe argumente, pe tropi sugestivi, pe o gradare a stărilor celui care rătăceşte, acel ,,încă eu”. Vocea rătăcitorului sporeşte mesajul, îl face şi mai credibil. Cred că poemul şi-a atins scopul ideatic şi artistic. Mi-ar plăcea şi varianta b, cu ,,Primul rai” :) Aş putea să citez multe versuri, dar mă rezum la următorul:
,, Mi-am mâncat mâna stângă –
cu dreapta, te-am ţinut de mână.”

Este un text care poate înşela. În sensul bun al cuvântului. Mărturisesc că atunci când o scriere mă interesează în mod deosebit, cum e şi poezia aceasta, încerc câteva «deconstrucţii» pentru a vedea dacă, după astfel de decodificări, mai rămâne (sau nu) ceva de explicat discursiv. N-am să prezint acum rezultatul. « Cazul Agheorghesei» reprezintă (pentru mine) un “adevărat studiu de caz”. Care mă intrigă în sensul urmăririi cu obstinaţie a unei ”Ars poetica” afirmată şi aplicată cu extremă rigoare în textele care-l reprezintă. (Şi nu în cele în care experimentează altceva ca să demonstreze că poezia este poezie indiferent de stil şi de ce se ascunde în spatele acestuia). Nu o să dezvolt aici acea analiză. Îmi rezerv dreptul de a o face ulterior, într-un text separat. Pentru că «lupta» lui Adrian cu «daimonul» său (să-i zic aşa), chiar merită. Datorită originalităţii ce o prezintă. În raport cu alte tendinţe actuale ale poeziei autohtone. Sper că dialog la care îl voi invita atunci pe autor să fie util pentru Hermeneia. În ciuda unor păreri că astfel de discuţii nu-i interesează pe cei care «produc» poezie pe aici.

Deocamdată acord o peniţă. Nu înainte de a sugera că explicarea de către autor a sensurilor textului ar fi putut lipsi de la comentarii. Dar orice rău e spre bine. Pentru că îmi oferă argumente pentru discuţia anunţată.

Un poem la superlativ. Un poem expresiv. Nu mai dau și eu peniță că ar fi prea multe.
Nu am înțeles italicele, dar sincer, nici nu mi-am bătut prea tare capul... poemul e fain da capo al fine!
Și abia aștept să mă desfăt cu promisa analiză a Domnului Gorun!