1

– Savka! Unde îmi este odicolonul?
Striga furios, Arcadi Petrivici Malâna aplecat peste fereastră, la lacheul său care ajuta la
deshămarea cailor înspumaţi, de la faeton.
Stătea asudat numai în cămaşa descheiată la piept şi urmărea cu nerăbdare cum aleargă Savka prin curte în livreaua sa albastră cu galoane.
Apa de colonie era chiar pe măsuţa de toaletă, dar Arcadi Petrovici nu o văzuse.
– Întotdeauna o vâri pe undeva!...
Bombăni acru şi luând din mâinile lui Savka sticluţa se dezbrăcă de cămaşă şi începu să
îşi fricţioneze cu apă de colonie corpul palid, albui de bătrâneţe.
– Oh-h! Plăcut m-am mai răcorit! Îşi freca cu palma pieptul pe care luceau argintiu firele
dese şi şubţiri de păr, îşi răcori subsuorile şi turnă răcorindu-şi capul pleşuv şi mâinile moi, îmbătrânite, cu degetele uscăcioase la vârfuri. După aceea scoase din dulap o cămaşă curată.
Era foarte bine dispus, ca de fiecare dată după ce stătea de vorbă cu ţăranii din satul său.
Îi plăcea nespus de mult ideea că el, un bătrân general, pe care vecinii săi – moşierii, îl considerau «roşu» şi periculos, întotdeauna rămânea credincios sie însăşi. Şi acum în aceste vremuri tulburi, ca întotdeauna era ferm convins că pământul trebuie să aparţină celor care îl muncesc. «A sosit vremea să ne luăm rămas bun de la boierie», gândi Arcadi Petrovici încheindu-şi manşeta stângă şi apucându-se să o încheie pe cea dreaptă, îşi aminti deodată de zumzetul bucuros al adunării, când el începuse să le explice drepturile pe care le au ei – poporul, asupra pământului.
Aceasta îl emoţiona întotdeauna, după astfel de discursuri era bine dispus şi avea poftă de mâncare.
Tocmai îşi aranjă cămaşa în pantaloni, când se auzi scârţâitul uşii şi favorita sa, căţeluşa Mâşca – un foxterier de rasă se repezi la el.
– Pe unde umbli ştrengăriţo? se aplecă spre ea Arcadi Petrovici. Hai spune, pe unde umbli
ştrengăriţo? Îi gâdila drăgăstos gâtul şi urechile, iar căţeluşa îşi încreţea botişorul şi dădea din coada-i scurtă încercând să-l lingă pe obraz. Pe unde ai hoinărit netrebnico?
Razele soarelui de amiază băteau în fereastră, în depărtare se zăreau plutind spre nicăieri ca o mare, lanurile încă verzi – cele nouă sute de deseatine, din câmpul boieresc, care ba se coborau spre vâlcele, ba se ridicau ca nişte valuri.
Arcadi Petrovici trecu piaptănul prin părul său rar, lăsând câteva cărări, îşi perie mustaţa îngălbenită la vârfuri, apoi admirându-şi îndelung fruntea înaltă şi uscată, dar şi chipul nobil, bieresc, care se oglindea în apele albăstrui ale oglinzii de toaletă.
Ochii săi cenuşii, puţin reci, aproape stinşi, pe albul lor se întreţeseau vinişoare roşii şi asta îl neliniştea: «Iar va trebui să-mi pun comprese!». Observă, pe o parte a nasului, un coş, pe care îl unse cu puţină cremă iar pe urmă îl pudră cu mare grijă.
– Şi acum, la masă!
Îi era foame ca unui flăcău de douăzeci de ani şi asta îl emoţiona plăcut. Ce forfotă se va
stârni prin casă, când se va afla că îi este foame! Ce o să se mai minuneze nevastă-sa, bătrâna şi grijulia Sonia, ce o să se mai agite Savka, cum se vor mai uita toţi cu mirare la gura lui, căci foarte rar se întâmplă să aibă poftă de mâncare.
Dar Savka întârzia cu invitaţia la masă.
Arcadi Petrovici trase sertarul comodei şi luă o bluză din lână sură, a la Tolstoi, păstrată cu mare grijă. Tremurând plăcut din corpul înviorat, vârându-şi mâinile în mânecile bluzei se simţea ca un adevărat democrat, un prieten al poporului, care nu are de ce a se teme.

Va urma.