E cald. Geamul s-a topit. Soarele intră. Aşternutul mi s-a lipit de spate. O altă dimineaţă, acelaşi paradis. Magda s-a trezit de mult, nu care cumva să întârzie la muncă. E harnică asemenea unei furnici soldat, dă-i ceva de făcut şi un termen limită, bucurie supremă. Uşa dulapului e întredeschisă şi pot zări mâneca costumului care mă cheamă. În fiecare dimineaţă mă cuprinde aceeaşi frică din cauza paşilor Magdei care se îndreaptă către dormitor. Vine să mă trezească, să mă logheze cu societatea, vrea să mă trimită în prima linie a salariaţilor. Îi aud vocea contorsionată, îmi şopteşte la ureche pentru a unsprezecea oară să mă trezesc. Dacă nu mai vreau? Renunţ. Nu mă mai trezesc niciodată, rămân aici, rămân aşa o viaţă.

Nu pot. Normal că nu pot, alarma telefonului îmi aduce aminte că am un şef exigent. Ţiuitul ceainicului mi-o răpeşte pe Magda, doar trebuie să bem dimineaţă de dimineaţă acelaşi ceai verde bun pentru organism si să tartinăm cu aceeaşi bucurie pâine cu graham. Amândoi ne dorim o viaţă lungă... şi frumoasă.

Stau în faţa oglinzii cu periuţa în mână. Tubul de pastă musteşte de conţinut curativ şi plin de fluor. Dacă de azi nu mă mai spăl pe dinţi? Vreau să devin un împuţit! Nu mai fac nici duş. Pot să stau o zi fără să fac duş?

Intru în bucătărie. Deja-vu. Magda râde ca-n reclame cu o felie de pâine, unsă cu gem bio, în mână. Ceaiul e pregătit. Mă invită să mă aşez lângă ea. Încă un mic-dejun. Masa campionilor. Dacă nu vreau să fiu campion? Dacă nu trebuie să fiu campion? Are cei mai frumoşi ochi verzi-căprui pe care i-am văzut în viaţa mea. Dantura perfectă secţionează coca coaptă în brutării scumpe iar buzele acaparează înghiţitura. Azi va avea o zi grea la muncă. Trebuie să termine nu ştiu câte dosare pentru binele companiei. Deja îmi face planul pentru week-end şi nu o mai ascult. Cu fiecare răsărit de soare mai face un plan. Mă uit în ochii ei. Vreau să ne despărţim. Mănâncă liniştită. Nu m-a auzit. Vreau să ne despărţim! Zâmbeşte tâmp. Nu înţelege. Degringoladă. Vreau să ne despărţim.

A plecat în cameră şi plânge. Azi nu mai mănânc pâine cu graham. Mă duc la frigider şi-mi iau o Cola rece, o doză din reclame. O desfac şi chimicalele îmi curg pe gât. Dintr-o cutie veche, uitata pe un raft întunecat al frigiderului, mâncarea chinezească îmi face cu ochiul. În sfârşit un mic dejun.

Mă duc în cameră. Magda stă pe pat şi plânge. E atât de frumoasă când e vie. I s-a dus rimelul de pe ochi şi are o înfăţişare incitantă. Mă îmbrac în nişte blugi şi las sacoul în dulap. Surprinză! Magda are suficient suflu să mă întrebe de ce nu-mi pun sicriul din bumbac cu guler apretat. Nu mă duc la muncă. O răvăşesc. Am primit de la mama o cămaşă hawaiană. O pun peste un tricou albastru. Magda scoate o hârtie şi mă întreabă ce-i cu ea.

Magda răsuflă uşurată şi mă sărută. Are buzele atât de moi şi sincere. Te iubesc.

Afară este cald. Asfaltul îmi înghite paşii, banal. Mi-e sete de mor. Soarele mă prăjeşte. Îmi dau jos cămaşa hawaiană. Merg. Doar merg. Ar trebui să iau metroul până în Pipera. Acelaşi metrou cu aceiaşi soldaţi. Regimentul Timpuri Noi se încolonează si coboară scările. Astăzi am să iau autobuzul. În staţie sunt bătrâni şi bătrâne care se bucură că văd griul oraşului şi azi. Eu sunt orb.

Colegul John, Ion de la vanzări, citeşte cu voce tare să audă toată lumea. Un titlu de ziar ne informează că nu ştiu câte prostituate au fost din nou amendate de poliţia nu ştiu cărui sector. Privirea îi rămâne blocată pe Ramona. Ea nu e prostituată dar, in mintea lui, Ion îşi doreşte acest lucru. Ar putea plăti salariul pe ani de zile doar pentru o ieşire şi o cafea. Ramona îl place pe Luci, baiatul de la IT. Gina mă place pe mine dar eu am ochi doar pentru Magda. Ating cu degetele capotele maşinilor scumpe şi mă îndrept către Ion.

Autobuzul e plin dar îmi găsesc un loc la geam. Oamenii se înghesuie să intre toţi în acelaşi autobuz. Până vine următorul e o eternitate şi nici eu nu pot aştepta. Călătorii au luat pe haine culoarea blocurilor. Şoferul face apel la noi, nu poate inchide uşile abatorului. Aş vrea pe doamna din faţa mea (care are în jur de 45-50 de ani) s-o vopsesc în roz. Cât de frumos i-ar sta cu o geacă roz. Baticul din cap i l-aş face tot roz.... iar fusta, din materialul mai gros decât cel de la o draperie, aş vrea să aibă imprimeuri cu bărbaţi goi. Aş vrea să-i redau sexualitatea pe care şi-a pierdut-o odată cu umflarea burţii partenerului. Un domn, înalt, sobru, într-o geacă neagră îmi cere biletul. N-am. Zâmbeşte, de sub mustaţă îmi arată doi dinţi valoroşi, de aur. Vorbeşte încet şi sacadat. Insistă să-i arăt biletul. N-am. Doi colegi îi vin în ajutor: o doamnă care nu a avut în viaţa ei un orgasm şi un domn mic de statură care îţi dă impresia că a înghiţit toţi pasagerii fără bilet şi i-a ascuns in burtă. Toţi trei stau în jurul meu şi mă privesc de sus. Eu stau pe scaun. Cum facem? E obligatoriu să mi se dea o amendă. Dacă nu vreau să plătesc amenda? O să vină la sfârşitul anului. Îmi cer buletinul. Nu îl am. Înghiţitorul de călători ţâţâie ameninţător şi-şi aranjează şapca pe cap. Un bătrân intervine în favoare mea şi-i trimite pe cei trei la muncă cinstită. Domnul venerabil este încă în putere cu toate că are vreo 70-75 de ani. Ochelarii groşi de pe nas îl apără iarna de frig şi-i dau acum aspectul unui buldog gata de bătaie, un buldog bătrân. O împinge pe doamna controlor fără a avea nimic de împărţit cu ea. Atenţia de pe mine se disipează. Acum cearta se dă între controlori şi călători. Cel scund nu-şi uită misiunea şi are grijă să mă ameninţe că o să ajung la poliţie cu ei. Să mergem la poliţie! Întorc capul şi mă uit pe fereastră: bloc, copac, bloc, bloc, gri, copac, om, bloc, bloc, oamenii blocurilor.

Cretinul din dreapta mea accelerează ca un taur castrat. Clientul nostru, şeful nostru! Domnul Iovanovici. Poate cumpără şi azi ceva...iau şi eu un comision frumuşel. Vitezometrul indică 100 de km/h! Părul îi fâlfâie prin cabrioletul Masserati. Îşi tratează impotenţa cu maşini. Are nişte ochelari subţiri cât o membrană de ceapă. Surâsul îi e hidos. E Dumnezeu. 120 de km/h. Râde ca prostul. E bronzat artificial. Are un ceas mare pe mână sub greutatea căruia tot trage de volan în dreapta. Pantofii sunt din pielea unui animal rar, unic, poate singurul din rasa lui care a trăit vreodată pe Terra. Semaforul e roşu. Accelerează. Din stânga vine un camion plin cu pui congelaţi. Domnule Iovanovici, stai! Intră pe contra-sens pentru a depăşi coloana care aşteaptă la semafor. Din faţă vine un Jeep care a făcut aceeaşi manevră ca şi el, vine domnul Iovanovici în oglindă. Închid ochii şi mă rog. Magda te iubesc! Scârţâit. Frână. Scârţâit. Acceleraţie. Am trecut. Supravieţuim. Coloana e în spate cu tot cu semaforul roşu. Domnul Iovanovici râde ca prostul. O să cumpere maşina asta. Îi place, e bună. Nimic nu-i stă în cale. Intrăm în pasajul de la Unirii. Atenţie!!!! Nuuuuuuuuuu!!!!

Doamna controlor mă păzeşte. Cel înalt a plecat cu cel scund în căutarea altor răufăcători. Mulţimea din autobuz s-a liniştit. Madam se ţine cu o mână de scaunul din spatele meu iar cu cealaltă de scaunul din faţă. Nu am pe unde fugi. Când i-a spus cineva pentru ultima oară că e frumoasă? Când i-a spus ultima oară bărba-su că o doreşte? Ce ar fi să vă pictez în roz? Nu aude. M-a prins şi gata. Mintea deja i-a fugit la borcanele cu murături din boxă. Vreţi să fiţi roz? Doamnă???!!!! Mă priveşte cu un zâmbet ironic şi jumătate de placă dentară expusă. Îşi încleştează mâinile şi mai tare în jurul scaunului. Ea crede că eu cred că e proastă. A văzut sute ca mine. Tot ce vreau e să mă sustrag pedepsei. Mirosul de usturoi i s-a impregnat în piele. Nişte unghii late, scurt tăiate din piele trădează lipsa vaginului. Fâşii de păr îi ies din pieptănătura demodată şi-i intră la loc în peruca vie. Din nas i se întinde un fir de păr lung care se răsuceşte rebel pentru a ţine piept gravitaţiei care îl cheamă în jos. Ochii i se mişcă dintr-o parte într-alta fără a avea o ţintă. Doar se mişcă. Rujul gros, pastişat de pe buze, de un roşu strigător, îi trădează încă dorinţa de a fi iubită, dorită, mângâiată dar carcasa în care i-a crescut creierul e strâmtă şi nu dă voie gândurilor să existe. Nu au loc.

Tot oraşul e invers. Oamenii merg cu capul în jos iar maşinile circulă pe benzile desenate deasupra mea. Cămaşa mi s-a lipit de corp şi-mi văd inima cum bate. Tot ce îmi amintesc este că am intrat în tunel. O sirenă de poliţie se auzea în spatele nostru. Nu. Se aude. O sirenă de poliţie se aude în spatele meu. Trebuie să fug! Trebuie?

Niciodată n-m încercat să lovesc vreo femeie dar m-aş împinge cu toată forţa în gardianul ăsta urât mirositor şi cu feromonii uitaţi în tinereţe. Întrevăd o staţie. Ăla înalt e undeva în faţă. Cărămida de unu cincizeci e lângă uşă. Braţele individei mă încolăcesc în scaunul strâmt.

Inima îmi bate tare. Niciodată n-am evadat. Staţia se aproprie. Evadez. Şoferul încetineşte pentru a opri în staţie. Evadez. Uşile se deschid. Evadez. Oamenii coboară. Las capul în jos. Urlu ca un animal. O izbesc în plex. Dau cu toată forţa în controloare. Mâinile i se chircesc de durere, se strange ca o bucată de grasime pe foc. Mă proptesc cu mâna de capul ei pentru a avea mai mult elan. Fac al doilea pas. Lovesc un domn în spate şi dărâm o băbuţă ce vrea să urce. Hobbitul supradimensionat bagă de seamă că vreau să evadez. Ţipă către coleg. Gică! Sunt gata de luptă. Strig şi eu. Gică! Încleştez degetele în pumn. Mă fentează. Se fereşte. Dezechilibrat văd uşile deschise ale autobuzului. Asfaltul mă îmbrăţişează. Evadez.

Cobor în canal. Un miros gros mă doboară în apa încleiată de sub mine. În faţa mea, la zece metri, zăresc două siluete care se ating. Două spoturi le luminează doar chipurile. Sunt două femei frumoase. Una este roz iar alta este brunetă. Îmi fac semn să mă apropii. Înaintez. Muşchi verzi îmi cresc pe glezne. Apa se limpezeşte pe măsură ce calc în ea. Au chipuri angelice şi limbi roşii ce se omogenizează într-un sărut. Vreau să le ating. Cea brunetă îmi întinde un deget. Mă grăbesc să-l prind. Amândouă mă îmbrăţişează. Ating corpurile acestora şi am senzaţia că sunt din smoală. Cea roz îmi deschide gura. Închid ochii. Ating peretele cu mâna. Mă dezechilibrez. Pătrund cu degetele în consistenţa cărămizii. Bruneta îmi pune o mână pe picior şi mă sperii. Ea sunt eu. Mă uit la cea roz şi ea sunt tot eu. Picioarele îmi sunt grele iar degetele mi s-au transformat în rădăcini. Spoturile de lumină se sting de pe feţele lor, de pe faţa mea. Fug către ieşirea din canal.

Urc scara rece ca azotul licihid. Nu ştiu cum e azotul lichid. Îmi îngheaţă mâinile pe bară. Ajung sus. Trag aer în piept şi mă înec. Mi-e cald de mor. Oraşul e plin de praf iar soarele dă o lumină sepia. Clădirile sunt ca nişte torturi fleşcăite. Oamenii aleargă haotic în stânga şi-n dreapta ca nişte bile de bingo. Ridic o mitralieră de jos şi încep să trag. Fug şi trag. Oamenii cad. Trag în continuare. Îmi place să trag. Un copil mă priveşte dintr-un colţ de tort. Mă îndrept spre el şi trag. Gloanţele se caramelizează şi cad în jurul lui. Râde. Are un revolver în mână. Mama lui e întinsă pe jos. Zâmbeşte. Nu are un ochi. Copilul ridică pistolul către mine. Fandez, sar in stânga, dreapta, mă las în jos. Tragaciul declanşează cocoşelul. Glonţul eliberat mă caută. Mă găseşte.

Nu văd nimic. Totu-i negru. Mă mănâncă la ceafă. Mă scarpin. Deschid şi ochii. Văd cum copilul mă împuşcă. Mă văd pe mine care stau în picioare şi primesc glonţul. Eu mă văd pe mine cum sunt împuşcat. Bucăţi de os îmi sar din ceafă. Din nou senzaţia de mâncărime. Mă văd cum cad. Un vânt puternic, nisipos, începe dintr-o dată. Lângă mine, cel căzut pe jos, apare un om grăbit. Mă îndeamnă să mă ridic. Mă ia de o mână. Stai. Nu pot să-l las aici. I-l arăt şi pe celălalt eu care acum s-a trezit pe jos şi se uită confuz spre eul care va fi împuşcat. Se scarpină la ceafă. Bărbatul puternic ne ia pe amândoi în cârca lui. Eu stau în cârca lui tata iar eul proaspăt împuşcat stă în spatele meu.

Încerc să-l privesc dintr-o parte în timp ce alerg cu noi în spate. Are fire albe la tâmplă. Îi pipăi faţa. E tata. Tăticu’! Unde îmi sunt încălţările? Nu răspunde şi continuă să alerge. Unde-i mama? Nu răspunde. Din abdomenul său care este ca un marsupiu văd că iese un cap de femeie. E mama! Să mă dau jos din spinarea lui? Mama dă aprobator din cap. Vreau să stau cu voi. Tata începe să plângă. Să alergăm! Eul din cârca mea se desprinde de mine şi intră într-o curte.

Aici tata râde şi ciocneşte paharul cu ceilalţi. Aud în jurul meu urale şi strigăte de bucurie. Sunt înconjurat de toţi prietenii din copilărie care acum sunt adulţi. Tata are lacrimi în ochi şi mă pupă din nou bucuros. Sunt îmbrăcat în costum de ginerică. Bogdan, pe care nu l-am mai văzut de cincisprezece ani, vine şi-mi spune să stau liniştit. Ma cuprinde panica. Nu ştiu unde e Gina. Unde e Gina? Încep agitat să o caut prin viţa de vie. Mâinile mi se pătează de un roz crud de boabă proaspăt ucisă. Papionul mă strange tare şi trebuie să ies din curte. Ceva rău mi se va întâmpla. Ies. Închid poarta în urma mea şi răsuflu uşurat. Un soare proaspăt, mediteranean, îmi luminează corpul şi fiinţa. Aerul rarefiat mă sufocă.

Bat cu putere în poartă. Încălţările!

Sunt în picioarele goale şi Gina încă n-a venit.

Încălţările! Nimeni nu mă aude? Încălţările! Prezenţa unui trup diafan mă împresoară şi mă întorc repede. Gina? Nu. E Magda. Ce caută aici? Se uită la mine şi zâmbeşte vesel, copilăros. Îi ating pielea translucidă. Vinişoarele de sânge tresar sub învelişul de piele. Îmi dă un pantof de damă cu toc. Îl pun în picior. Talpa îl absoarbe. Unghiile se retrag, degetele se întortochează dureros. Încep să schiopătez. Vreau să dau jos pantoful dar mi-a intrat prin piele. Mă chinui să-l jupoi. Genunchii mi se unesc. Tibiile se răsucesc una într-alta. Trosnesc surd. Am un singur picior. Din mâna dreaptă văd cum îmi ies alte degete. Trunchiul mi se desparte în doua şi suntem doi de EU. Sunt o dihanie cu două capete, un piept lăţit şi un singur picior de sprijin. Magda mă sărută cu buzele-i ca vata. Mă aplec. Mă dor dinţii. Îmi desprind măselele cu limba şi le scuip pe jos. Celălalt eu strigă neîncetat la Magda. Unde îmi sunt încălţările?! Magda dispare. Încerc să ţopăi într-un picior. Bucăţi de carne mi se desprind de trup putrezite. De neunde lângă mine opreşte maşina domnului Iovanovici. E vesel şi plin de viaţă.

Vântul îmi stă pe faţă şi mă simt bine. Iovanovici conduce şi vorbeşte o limbă necunoscută. În maşină sunt eu întreg, normal, doar că simt că în mine, în cutia toracică, stă ghemuită o femeie care plânge. Miroase a marţipan. De pe bancheta din spate Bogdan îmi dă o felie de tort. E si tata. Mama e? Tata îmi arată spre scaunul din faţă unde, în locul lui Iovanovici, acum e mama. Am picioarele goale din nou. Unde îmi sunt încălţările? Nimeni nu răspunde. Bogdan e plin de cremă de ciocolată pe faţă. Vreau un pahar cu lapte. Mi-e sete. Oraşul e pustiu şi afară s-a lăsat răcoarea. Cu toate că soarele străluceşte puternic mi-e frig. Dau drumul la radio. Se aude vocea domnului Iovanovici. Afară se înserează dintr-o dată. Mama aprinde farurile. Bezna înghite fotonii eliberaţi şi doar liniile galbene ce despart sensurile ne dau o direcţie. Mama?

La volan sunt eu acum, pe scaunul din dreapta tot eu, pe bancheta din spate tot eu, la radio se aude vocea mea. Afară se luminează dintr-o dată. Maşina se dezintegrează şi încep să alerg printr-o fabrică veche şi ruginită. Pe jos sunt mii de cioburi cu chip de om. Toţi ţipă la mine. Calc sticla spartă până îmi sunt retezate picioarele. Mă prabuşesc în ele. Pe fundul unei ceşti sparte e mama. Pe un alt ciob tata. Strâng frânturile de sticlă în braţe în timp ce sângele începe să şiroiască. Râd fericit. Mă ridic şi vreau să găsesc o ieşire din fabrică. Aud o uşa metalică cum e trântită în spatele meu. Întorc capul şi o văd pe Magda. Vine să mă sărute. Aleargă spre mine. Încep să fug. Mă împiedic de un cerşetor care, cu o pilă, şlefuieşte o machetă de bloc. Are barbă lungă, deasă şi un ochi roz. Râde către mine. Sunt în pericol. Trebuie să fug. Să evadez. Magda se apropie. Îşi întinde braţele care, ca nişte crengi magice, vin spre mine. Mă opresc pe loc. În faţa mea a apărut un frigider şi o negresă. Aceasta îşi toarnă lapte pe corp. Nu pot să-mi iau ochii de la ea. Crengile Magdei vin spre mine. Vreau să fug. Negresa îşi toarnă lapte în continuare pe trup. Magda se apropie. Vreau să fug. Laptele i se prelinge spre coapse. Nu pot fugi. Simt mâna Magdei pe umăr. Mă întorc.

Miroase a cafea. Deschid ochii încet. Pe un fotoliu stă Magda care bea dintr-un pahar ieftin, de plastic roz. E îngândurată. Îmi place cum îi cade soarele pe faţă. Nu o strig. Îmi place s-o privesc. E cu privirea şi mintea departe. Bea cafeaua fără să-i simtă gustul. Lângă ea e o vază cu flori. Flori vechi, uscate. Are peste haine un halat alb, ca o spumă, ce-i înconjoară chipul lăptos. Se pierde în albul rezervei de spital. Ce caut în spital? Magda vine repede şi mă linişteşte. Vreau să mă ridic dar mă sfătuieşte să stau mai bine culcat pentru că sunt lovit la cap. La cap? Mă pipăi. Am un bandaj de jur împrejur, mare, gros. Tifon. Mă sărută dulce. Se aşează pe marginea patului şi mă fixează cu o privire stranie. Ce e? Se ascunde în spatele unui zâmbet şi mă alintă în continuare. De ce sunt aici? În rezervă intră mama. Şi tata. Şi Mona, sora mea. Toţi mă îmbrăţişează pe rând. N-am mai văzut-o pe Mona de trei luni. E cea mai speriată dintre toţi de ceea ce putea să mi se întâmple. Tata mă dojeneşte într-un spirit bărbătesc iar mama nu se opreşte din pupatul tifonului pe care îl port pe cap. Deci? Ce s-a întâmplat? O linişte. Mona preia iniţiativa. Am căzut din autobuz şi m-am lovit cu capul de ciment. Ce autobuz? Magda suspină ca-n filme. Nu-mi aduc aminte de niciun autobuz! Mona continuă. Azi, când mergeam cu autobuzul, am căzut din el sau.... m-a împins cineva şi am căzut cu capul de ciment. Nu m-am ferit? N-am pus şi eu o mână să nu mă lovesc? O altă linişte.

Cele mai plictisitoare zile din viaţa mea. Nu mai vreau să stau niciodată internat în spital. Am impresia că albul şi mirosul de clor mi-au intrat în ADN. Am amnezie temporară, nu mai ştiu ce s-a întâmplat în ultimile 12 zile dar sunt sănătos.

Eliberare! Magda răsuflă uşurată şi mă sărută. Are buzele atât de moi şi de sincere. Te iubesc. Ieşim împreună din cabinetul doctorului.

Prima zi de muncă de după accident. E dimineaţă, e soare şi păsările îmi cântă. Magda a pregătit micul dejun şi mă cheamă. Magda are ceva. Pare mai distantă faţă de mine. Tot mă întreabă dacă o mai iubesc. Da. Te iubesc. Ar trebui să-i fac surpriza şi s-o cer în căsătorie.

Salutare! Calc cu graţie pintre ei. Poate vând şi azi o maşină. Colegul John, Ion de la vanzări, citeşte cu voce tare să audă toată lumea. Un titlu de ziar ne informează că nu ştiu câte prostituate au fost din nou amendate de poliţia nu ştiu cărui sector. Privirea îi rămâne blocată pe Ramona. Ea nu e prostituată dar, in mintea lui, Ion îşi doreşte acest lucru. Ar putea plăti salariul pe ani de zile doar pentru o ieşire şi o cafea. Ramona îl place pe Luci, baiatul de la IT. Gina mă place pe mine dar eu am ochi doar pentru Magda. Ating cu degetele capotele maşinilor scumpe şi mă îndrept către Ion. În show-room intră domnul Iovanovici.

Cretinul ăsta accelerează ca un taur castrat. Clientul nostru, şeful nostru! Domnul Iovanovici. Poate cumpără şi azi ceva, iau şi eu un comision frumuşel. Vitezometrul indică 100 de km/h! Părul îi fâlfâie prin cabrioletul Masserati. Îşi tratează impotenţa cu maşini. Are nişte ochelari subţiri cât o membrană de ceapă. Surâsul îi e hidos. E Dumnezeu. 120 de km/h. Râde ca prostul. E bronzat artificial. Are un ceas mare pe mână sub greutatea căruia tot trage de volan în dreapta. Pantofii sunt din pielea unui animal rar, unic, poate singurul din rasa lui care a trăit vreodată pe Terra. Semaforul e roşu. Accelerează. Din stânga vine un camion plin cu pui congelaţi. Domnule Iovanovici, stai! Intră pe contra-sens pentru a depăşi coloana care aşteaptă la semafor. Din faţă vine un Jeep care a făcut aceeaşi manevră ca şi el, vine domnul Iovanovici în oglindă. Închid ochii şi mă rog. Magda te iubesc! Scârţâit. Frână. Scârţâit. Acceleraţie. Am trecut. Supravieţuim. Coloana e în spate cu tot cu semaforul roşu. Domnul Iovanovici râde ca prostul. O să cumpere maşina asta. Îi place, e bună. Nimic nu-i stă în cale. Intrăm în pasajul de la Unirii. Atenţie!!!! Nuuuuuuuuuu!!!!

Tot oraşul e invers. Oamenii merg cu capul în jos iar maşinile circulă pe benzile desenate deasupra mea. Cămaşa mi s-a lipit de corp şi-mi văd inima cum bate. Tot ce îmi amintesc este că am intrat în tunel. O sirenă de poliţie se auzea în spatele nostru. Nu. Se aude. O sirenă de poliţie se aude în spatele meu. Trebuie să fug! Trebuie? Nu. Ce? Eram eu la volan? Eu sunt victima. Eu trebuie să fiu despăgubit. Îmi aduc aminte foarte bine totul.

Intru în casă. De gât îmi sare Magda. N-am mai văzut-o aşa fericită de la prima noastră vacanţă în Paris. Juliturile de pe faţă nu o interesează, sunt eroul ei. Îmi şopteşte că au venit ai mei la noi. Mama, tata, salut! De ce vreau să mă las de facultate? Ce curioasă e mama. Magda nu-şi ia ochii de la inelul de logodnă. Cum să-i dau vestea ca mi-a revenit memoria şi vreau inelul înapoi? Mama îmi flutură cererea de retragere de la facultate. A gasit-o Magda în pantalonii cu care am plecat în dimineaţa cand am cazut din autobuz. Magda, ce-ai spune dacă mâine când te vei duce la muncă le vei explica colegilor tăi că gestul iubitului de cu o zi înainte a fost pripit şi în lipsa memoriei recente, şi că el, iubitul tău, eu, mi-am revenit şi aş vrea să ne despărţim? Din nou. Credeai că o să rămân amnezic toată viaţa? Sună telefonul. Ce bine că sună. E Iulian şi mă invită la o bere. Perfect. O las pe Magda cu ai mei. Împrumut maşina tatălui şi mă duc glonţ către pub.

Conduc agitat în gâjâitul radioului vechi. Şi maşina e veche. Aştept la semafor. Probabil că o să mă căsătoresc cu Magda. O să iau toata viaţa cina la 8 fix, aşa a stabilit ea. Probabil că o să termin şi facultatea. O să am un job bun. O să ajung toată viaţa acasă la 5 fix. O să mă trezesc toată viaţa la 7 .... fix.... şi o să iau micul dejun cu Magda. O să facem un copil. Magda vrea doi. Fix doi. O să facem doi. O să crească şi o să-i dăm la şcoală. O să-i iau la fix când termină orele. O să facem vacanţele vara şi o să le programam de iarna pentru că sunt biletele mai ieftine. Eu o să îmbătrânesc. O să ies şi la pensie. O să....
+
Ce faci? Nu mă interesează ce face. Acum am văzut că Iulian are ochi de melc.- Ce faci melcule? Îmi povesteşte câte ceva despre job, despre Anita şi sânii ei colosali, Anita e o cucerire nouă, despre bunicul său care şi-a schimbat placa dentară şi vrea să dea statul în judecată, despre maică-sa care a ajuns la menopauză, despre colega de la marketing care e proastă şi se culcă cu şefu dar pe care şi el o place, despre alimentara din colţul blocului său unde în fiecare dimineaţă sunt aduse cele mai bune ştrudele cu brânză dulce.... Îl întrerup: tu eşti fericit? Da, tu! Tu eşti fericit?