lucian -
Sonetul propriei căutări
Mi-au crescut plase imense în mâini.
Cu ele plec la pescuit de nebuni.
Prin mările lumii revărsate pe cer
Ca după bancuri de pești efemeri.
Palmele mele sunt pline de mări.
În ele cad cei mai mari meteori.
Focuri nestinse. Valuri și vânturi
Ard, se purifică între cer și pământuri.
Uneori simt că Dumnezeu mi se zbate
În tâmplă în căutări repetate
Cu aripi din umeri dezrădăcinate.
Sunt naufragiat pe o ultimă insulă.
Fața mi-am lăsat-o de barbă cuprinsă.
Brațele îmi caută lumina nestinsă.
Poezie:
Comentarii
Keller -
Bine ai venit pe Hermeneia, Mircea! Simti ca te ineci in vartejul puternic al vietii, te asfixiaza greutatea pamantului si cu "palmele pline de mari" cersesti lucid o evadare in "Sonetul propriei căutări" Succes!
lucian -
multumesc Erika, multumesc.
alma -
Primele două strofe sunt reușite, și ca versificație, și ca idee. Spre final par că se pierd ambele. Te așteptăm și cu alte texte pe Hermeneia!
lucian -
da, Alma, ai dreptate si iti multumesc. in primele doua strofe chiar am simtit ca ma ceva de spus, pe cand, in ce a mai ramas din poem, a fost rodul muncii neinspirate. multumesc pentru incurajare.