Stă pe nisip, își pierde sprâncenele printre valuri,acolo își caută ideile
cu privirea le prinde și le trage la țărm unde
ce-or să găsească?
Nisip și câteva stânci de care să se spargă.
Or să găsească trupul ei gol, întins cu sânii înspre lună și înspre nicăieri.
M-am ascuns după o scoică și am privit-o
ca o grămadă de alge se rostogolea în tăcere și n-am știut
dacă de sare e plină privirea mea ori de pântecul ei rotund prins în două picioare
desfăcute spre valuri fără unde și fără încotro.
Tac, ea oftează și iubește nisipul,
eu îl calc cu degetele mâinilor, aplecat în rugăciune, ea îl primește înauntru
și îi cântă
lumina lunii pe bărci goale de pește
Oftează mult, sub timpanul meu, ca o triglifă dezbrăcată de vremuri,
și-mi spune fără să-mi vorbească:
Nu ești nisip, niciodată nu ai să știi pe unde să intri în mine…
Comentarii
Aranca -
o intrebare: daca o consideri "fotopoem" de ce nu adosezi si o foto? mi s-ar parea interesant sa vad cum vizualizezi avind in vedere locurile comune (geometric vorbind:)...)
kaspar -
pentru ca nu simt nevoia :) sunt fotopoeme pentru ca e un accent mare pus pe imagine. Cred ca fiecare cititor ar trebui sa o vizualizeze in felul lui, cu marea lui, cu scoica lui si cu trupul lui de alge. Imaginea se naste in mintea fiecaruia si aceea este cea mai buna ilustrare. Oricum, in prezent am demarat un proiect cu un fotograf care va face poze in functie de texte. Sa vedem ce o sa iasa :D