ascultă, botezătorule, cuvintele gurii mele și adu-ți aminte când vei atârna la dreapta mea. eu sunt cu tine tot restul zilelor vieții mele și viețile mele sunt fără de număr.

cunoști tu legile cerului?
spală-mi inima și unge-mă cu isop și mă voi bucura în tine în veci. strigă-mă în deșert și voi potoli gura ta cu roua trupului meu. și dacă viața mea o voi pierde nu voi trăi in veci? nu voi vedea chipul fermecătorului și nu voi gusta din coasta lui? nu va fi noapte și apoi dimineață în ochii tăi? și ochii mei vor cunoaște bucuria zorilor, preastinghiule, atotpântecule, linule. unde erai tu când am dospit pământul fericiților? și cine i-a hotărât măsurile? și dreptatea?
căci eu sunt stânca și vița de vie ești tu, abigaela. și roua cuvintelor mele îți șade bine, îți umple sânii de lapte și poama gurii tale cu miere. voi adânci mâinile mele între sâni și voi da drumul celor șapte miei fără cusur să zburde în căușul lor, voi zdrobi călcâiul alb îl voi mistui în foc cu miros plăcut mâinile mele vor osteni zdrobitul buzei tale, teascule de cedru și cuptorul meu cu azimă. ai tu brațul ca tăișul lui avraam?
în ziua celor dintâi roade voi da drumul fiarelor câmpului să sfâșie nuntașii cei negri căci veninul lor e venin de șarpe sucit, de aspidă. oare mai este vreun rob slobod când dumnezeii lor mănâncă osânza ochilor lor și beau cucuta jertfelor lor ca băutură? oare mâinile mele vor cunoaște odihna pântecului tău ca un vas plin de mir? dar, domnul meu a salvat regina de la înec și a strigat cu glas puternic peste poporul său preaiubit: cele mai bune roade ale soarelui din piept cele mai bune roade ale fiecărei luni de pe umeri cele mai bune roade ale munților de chrysolit cele mai bune roade ale babylonului și tot ce cuprinde el până la capătul lumii și tot ce râvnesc tânărul acesta și mireasa lui să le deschideți: cămările zăpezii și bulgării de aur negura norilor și locul zorilor, zăvoarele întunecimii și burdufurile cerurilor. ai tu o funie de aur să-mi legi limba și să mă tragi peste ape? sau inima ca piatra de moară unsă cu seu de ulii?
poți tu să mă legi și să mă arunci între lotuși? voi adormi în mijlocul trestiilor și mlaștinilor, înconjurat de apele iordanului ca ierihonul. surle și trâmbițe, arcuri și sulițe și strigăte înfierate și glasuri de aramă să-mi umple urechile mele de argint bătut. nu voi crede, voi care mergeți pe mare și locuiți în ea de ce mâncați și beți la ușa cortului?
iată sabia mea în care îmi aflu tăria și bucuria zilelor mele. vremea judecății mele a sosit. și inima mea își are seceta ei pe care ea însăși nu o cunoaște.
iată, îți aștern viața și moartea, legile și poruncile mele:
eu sunt domnul tău, să nu ai alți prunci de pâine în afară de mine să nu-ți faci chip de lut și să mă închini lui
să nu iei trupul meu în zadar
adu-ți aminte să sfințești ziua morții și dâra ei pe sufletul tău
cinstește sânii tăi și limba ta să cânte nedespărțirea cuvintelor
să nu tai gurile noastre de aur
să nu faci fapte necunoscute mâinilor și tălpilor noastre
să nu furi din mine. îți voi da eu talanții înmiit
să nu mărturisești strâmb în fața iubirii care toate le vede toate le știe toate le iubește
să nu poftești lăcașul umbrelor. și se va lungi lângă noi poezia
să nu poftești ființa lucrurilor și nimicul se va adăuga pe deasupra

dar, din toate acestea, cea mai mare este următoarea: ridică-te