Sunt ceva ani de când nu mai pot asculta trenurile
adolescentă fiind mă plimbam deseori fără țel pe lângă șine adulmecând depărtarea
(îndrăgostită, firește, abia desfăcută din mângâierile lui ca dintr-o a doua placentă)
scaieți și urzici îmi lingeau picioarele pietre cărămizii ascuțite sub sandala subțire
mă fascinau pe atunci vagoane destine așteptări nu mă uita când revii ai grijă de tine
ferestrele lor îmi țipau gâfâind atâtea povești clandestine
rămânea în urmă aerul răvășit violent ca o batistă fluturată-n neștire
șinele erau calde miroseau ispititor a orizont și a timp înghițit pe nerăsuflate
și auzeam auzeam auzeam repetat aceiași batere ritmică simultană
roțile spuneau mai toți nu îmi ziceam sunt inimi toți călătorii aceștia iubesc

sunt ceva ani de când nu mai pot asculta alte trenuri
aud în schimb tot mai clar cum îmi vorbesc bunicii prin iarbă și frunze prin ploi
și tot plec și nu se găsește nimeni să spună opriți odată vagoanele astea
aici e o gară o haltă sau măcar un macaz nu trage nimeni semnalul de alarmă în câmp.