Drept trebuie sa zic, daca Dorin a zis ca poemul asta merita postat independent pe pagina principala sub semnatura lui proprie si personala ca imi aminteste de versurile lui Chilian: "hai la mare sa fugim sa-i fentam pe toti poetii sa ne facem ca vaslim" Cel mai mult mi-au placut versul "fix pana la Dumnezeu" si semnele de punctuatie, mai ales cele de intrebare si de exclamare multe, multe. Andu

copil minune! care transformă inventarul în ceea ce-i place. care ştie ce să facă cu viaţa lui. bravo!
putem da şi noi o ocheadă?!

Singurul lucru care mă deranjează sunt "/". Nu le văd rostul.
E un text matur, care are ce spune şi ştie cum s-o facă.

Probabil că mă așteptam la o altă "mișcare" decât cea a fierăstrăului tăind Roma, din final, după lectura celorlalte (reușite) dinainte. "Clipe rubinii" NU (prea) "degete de lut" NU (pentru că s-a tot zis).

fragmentul asta merge postat pe blogul personal, daca-l ai...dar cam atat.

- cum e cu marile genii, am inteles
dar cu cele mititele cum stau lucrurile?

Nicoleta, dupa cum vezi, statutul tau pe Hermeneia a suferit o schimbare. Asteptam in continuare texte valoroase si, deasemenea (in masura in care timpul ti permite), comentarii sub textele celorlalti. mult succes.

îmi cer scuze pentru răspunsul întîrziat. Doina, Silvia vă mulţumesc pentru citire comentarii şi rezonanţă.

”vino în preajmă
fii întâmplare dacă așa vrei”-pe cat de simplu, pe atat de frumos!

p.s. și ca să nu fie o contradicție între termeni: a deveni sluga poeziei este de fapt a deveni stăpânul ei, precum echivalentul biblic: cred Doamne, ajută necredinței mele.

am incercat sa identific Frica - dar pesemne ca sunt intr-una din zilele mele de relaxare;n-am reusit, insa mi-a atras atentia finalul: "urcă mai departe acolo unde ai găurile gata șlefuite pentru moarte și trece prin ele ca o frînghie prin scobitura tendonului legîndu-te de tine însuți tot mai strîns" as inlocui formularea "va trece cu calul peste mormîntul tău" cu "isi va trece calul peste mormantul tau"...din motive evidente (zic eu).

Mi se pare un poem bun și o rescriere modernă a ideii de psalm.
Existența și/sau non-existența lui Dumnezeu la fel ca relația dintre Dumnezeu și poet a făcut obiectul psalmilor pentru mai bine de trei decenii de poezie, hai să o numesc modernă, de la Arghezi încoace. Aici eu văd că Virgil inovează cu o notă de modernism absolut necesară, dacă Arghezi 'înfigea lopata adânc în odaie' pentru a-l descoperi pe Dumnezeu în adâncuri, așa, în urma unei munci asidue specifice acelor vremuri post industrializare, Virgil rămăne fără Dumnezeu așa, pur și simplu, cum ni se întâmplă în epoca noastră când totul (dar mai ales disparițiile) se produc în fracțiuni de secundă. Desigur e și un pic de filozofie în poemul ăsta mie îmi place Nietzsche dar chestia cu Dumnezeu care ne-a părăsit e poate prea evidentă în primele versuri.
Oricum, nu vreau să mă lungesc ca pelteaua, un psalm modern bun.
Iar comentatorul Nicodem mie cel puțin îmi amintește de un personaj foarte în vogă la ora actuală în România și anume de Corneliu V.T. Poet nelipsit de talent dar oricum discutabil, în niciun caz reprezentativ în literatura română, acest om reușește totuși să rămână permanent în atenție printr-un procedeu arhicunoscut dar care iată că nu și-a trăit încă ultimul imperiu... diversiunea intelectualistă.
Oricum, faptul că m-am referit aici la persoana dumitale Nicodem nu înseamnă că cele stabilite anterior între noi s-au schimbat cu ceva. De fapt, după cum am constatat, nimic nu s-a schimbat încă.
Andu

da, îmi aduc aminte că scriam parcă într-un poem: “e ghinionul mării că ajunge la mal” și m-ai provocat, Mariana, să privesc cu ochii unui outsider acest poem și să văd ce iese...
prin urmare avem în primul vers : “sunt cel care scrie cu gluga pe cap” poate sugera rușinea prin ascunderea feței, rebeliunea prin purtarea glugii, o simplă observație referitoare la vreme, la căldură; “din mersul trenurilor” aduce pentru ego-ul acesta străin nostalgia, drumul înmulțit spre ceva (aici m-aș putea gândi și la titlu, mulțimea valurilor care se întorc, a trenurilor care merg) personajul fiind prins în aceste mișcări; apoi: “mă fascinează zidurile dărâmate” (în prim plan fascinația libertății, aplecarea spre studierea ei prin verbul a fascina etc.); “azi am nervozitatea unui pictor neamț” (comunicarea stării ca fiind una artistică, minuțioasă, etc); voi schimba ceva grav (acest ceva grav mă duce cu gândul la ceva definitoriu, radical); “în hanoracul lejer pot să ascund” (tinerețea folosită ca scuză, ori constatarea dureroasă a ei); “nu vei ști că plec departe” (acest departe îmi sugerează o distanță remarcabilă precum largul sugerat de valuri); “mai departe decât își duce rana/ un ghepard” (animalele umblă rănite la discreția rănii, deci personajul are ceva ce nu poate vindeca de unul singur); “mă desfac în bine și rău cum se desface/ o cireașă japoneză de țepii mici” (problema aici este descoperită, după mine… separarea binelui de rău în persoana aflată ca personaj); “cobor la sinaia și încep să îmi număr pașii” (o soluție, o stație unde se poate opri din mersul nesfârșit, aplecarea spre amănunte etc.); “să îmi îndrept umerii” (conștientizarea unei alte stări, demne); “pe hol m-am întâlnit cu dumnezeu” (confirmarea că mersul s-a oprit, că drumul ales este cel corect, că acolo este locul unde se poate odihni); “în vila camelia/ îmi pun o piatră la căpătâi dorm dus” (comparația cu scara lui Iacov, cu locul în care simți că este prezența divină în viața ta, liniștea ce decurge din aceasta); “cândva aici mi-am dorit ca primul copil/ să fie un băiat” (personajul mai trecuse pe acolo, prin locul unde simțise prezența divină, dar nu rămăsese cu nimic valoros, doar cu amintirea)

cam așa aș privi poemul dacă aș fi doar un cititor. însă linia pe care ai mers, Mariana, îmi trezește tot respectul și îți mulțumesc frumos pentru timp, semn și lectură!

erata: aroma placuta*.

ți-am scurtat eu titlul. daca nu vei accepta asta voi fi nevoit sa o impun tehnic si sa o prevad in regulament.