Andule tu când perii, perii. iată aici cum mă perii cum îl perie pe Orb, câştigătorul de la Kentucky derby, antrenorul. am încă lingering doubts despre presupusa valoare a textului care e scris sub influienţa unor certe programe TV, dar hai, treacă, accept semnul tău care vine dintr-un suflet imparţial. mai e de curăţat, de acord, mai e de şlefuit un anume stil incipient nicodemic, dar şi în grădina mea sînt câţiva pomi care trebuie curăţaţi şi n-are cine.

Ottilia, votul tău a fost, este şi va fi luat în considerare. începem să facem un partid de dreapta :))

Mulţumirile se subînţeleg.

Marlena, ai metafore seducătoare aici. Nu aș repeta în titlu un vers din text. Acolo aș vrea să vad un indiciu, să aflu motivul, circumstanțele în care vocea își pierde echilibrul. Pentru că ceea ce descrii nu i se întâmplă vocii permanent. Greșesc?

Prima strofa si ultima se continua de o maniera fireasca ceea ce ma determina sa incerc intelegerea contructului mediu ca interventie a "povestitorului" ori ca fiind un carcinom, o povara de intelesuri crescute anapoda in umbra pasilor celor doi.
Chestiunea cu "urmele", in speta utilizarea acestui concept in consonanta cu ideea de cuplu, pune in scena o ambivalenta a intelesului, atat prin recursul brutal la htonian, sens subliniat inclusiv de conexiunea cu "gravitatia" din urmatoarea strofa, cat si prin potenta ascensiunii, prin selenara luminare a inconstientului. Cred ca am vrut sa spun prea multe deodata si sper sa ma fi facut inteles.
Oricum plumbul acela picurat in picioare, psihologic vorbind, este foarte sugestiv ca si capcana a umbletului, cum bine incepi poezia. Ce sa mai zic despre ambivalenta acelui "vezi-Doamne" care poate fi citit in mai multe game :)
Daca ar fi sa fi scris eu strofa din mijloc ar fi sunat probabil asa:

noi doi
ochiul Lunii întors
peste urmele vechi
si adanci

ca sa fac legatura cu celelalte strofe. Dar ar fi exclusiv o chestiune de forma si atat.

imagini frumoase,sub soarele Perugiei, iese fumul din ele. concentrate.

am o nedumerire, totuşi. în ultima strofă: "dungi argintii dungi de monede puse sub oglindă". ai vrut să spui "puse sub lupă" ?, mie cam asta îmi trasmite imaginea dungilor, dar e doar o părere, desigur.
toate bune.

am păstrat cacofonia - strica_cercurile - de dragul lui Eminescu...

daca nu ar fi rima asta, "pasa/ceva/altundeva"! si "sa calci peste taceri" pare prea uzitata... de altfel e un poem cu mopete, molii si ceai intr-o noapte de ianuarie: "și iată acum nu e nimeni acasă până și moliile au plecat să moară altundeva" astept informatii utile de la/despre/de mopete...;)

multumiri pentru comentarii tuturor! Alma, nu trebuie sa gasesti neaparat cuvintele "timp baroc" in text...nu e o conditie intr-o poezie, ci atmosfera trebuie sa te conduca la acest titlu. da, Cailean, Cannes 2001 este si data si face si parte din structura.(totul are o semnificatie) ; nimic nu este intamplator; Grand Jas este cimitirul celebritatilor din Cannes; ca si avenue de Vallauris, o zona unde celebritatile se intrec in a-si etala proprietatile... daca ati ajuns la Cannes le veti gasi. sunteti invitatii mei.

din contra, când mă voi hotărî să revin, voi ține cont de părerea d-voastră. până atunci îl voi "schimba" pe d-zeu și voi medita asupra versurilor semnalate.
mulțumesc pentru implicare,
Daniela B

am citit și io, bătrânește, parcă pipăind textul pentru a da pagina, ieri și azi parcă punându-mi ochelarii să intre în mine mai ascuțit metaforele... și am descoperit un colaj fermecător, feminin dar cu forță din care cel mai mult îmi place acest grupaj:

mai întâi
marinarul acela din portul A
al cărui cântec făcea străzile curgătoare ca mierea
și bătrânul sprijinit de soclu
a cărui mirare
scotea miezul din fructe
ca si cum
ar fi scobit un fluier
iar corăbiile
ar fi pornit să plutească pe muzica aceea
cu pânzele lor verzi
printre ziduri

apoi G
și tutunul lui dulce de pipă
femeia ridicolă în colanți
ce-i ridică jumătatea stângă a fularului
la fiecare adiere de vânt
ea nu se mai uita
decât in vitrine
cum oamenii păreau să treacă
unii prin alții

aceeași piață din port
un animal pierdut
învățat să danseze
se urcă în copaci și roade
codițele florilor
ca și cum ar începe
o ninsoare de primăvară

drept pentru care îți mulțumesc Cristina! lectura a fost ca o mână întinsă spre un orizont senin înspre care nu trebuie să se grăbească nimeni pentru că poate veni el la tine. frumos poem!

Paul, vreau să te contrazic (cordial) în problema contextului. Nu cu referire la textul lui Virgil, care e remarcabil (cel puţin până la ultimele trei versuri). Poezia adevărată iese din context (este, aceasta, şi situaţia unor texte ale lui Labiş, inclusiv a celor citate). Poezia este sau nu este. Evident că se produce o "mutaţie a valorilor estetice", cum zicea Lovinescu, în sensul că fiecare text comunică intim mai ales cu epoca în care a fost creat, iar pe măsură ce trece timpul devine un bun cultural, presupune o seamă de explicaţii, adică o contextualizare care-i diminuează impactul. Exemplul-limită (dat şi de el) ar fi "Iliada", cu toată figuraţia ei mitologică pe care omul grec o cunoştea îndeaproape aşa cum cunoaştem noi azi mărcile de maşini, aeroporturuile internaţionale sau terminologia internautică. Azi, între noi şi textul homeric stă, necesarmente, un dicţionar mitologic. Dar, nu mai puţin, râmâne şi un sâmbure (deci un ce esenţial) de artă şi de adevăr uman, dincolo de orice context. Pentru că, la urma urmei, în artă (o zice şi Călinescu) nu există progres (în afara unui eventual progres tehnic). Literatura adevărată nu devine nicicum desuetă. E o problemă de opţiune (care ţine şi de un stil al epocii) dacă unii nu mai au antene pentru poezia mai veche. După mine e o atitudine păguboasă, care duce la un epigonism de duzină (epigonismul de grup, de generaţie, de promoţie). Este evident că un automobil îi e superior unei trăsuri (deşi chiar şi asta se poate discuta), dar e dincolo de orice îndoială că Shakespeare nu are egal, deşi de la moartea lui au trecut aproape patru sute de ani.
În al doilea rând, referindu-ne strict la N. Labiş, evident că în poezia lui sunt multe influenţe (şi în Rimbaud sunt). Dar există şi un timbru original.
În al treilea, Labiş nu mai e aproape deloc prezent în manuale, fiind considerat un poet comunist (am analizat destul de sever situaţia lui în eseul meu, dar am încercat, spre deosebire de alţi critici de ultimă oră sau de cei mai vechi care şi-au revopsit pana, să fiu obiectiv).
În al patrulea rând, versurile lui Ţărnea sunt frumoase, dar al doilea text este puternic marcat de stilistica argheziană. Îmi vin în minte, acum, două versuri: "Voiam să pleci, voiam să şi rămâi.../ Ai ascultat de gândul meu dintâi". Seriile opozitive (dar şi sonorităţile) provin, la Ţărnea, din Arghezi. Dar nu lipseşte nici la el nota personală.
Mă rog, discuţia rămâne deschisă, iar Virgil ne va scuza că o desfăşurăm în marginea (sau chiar în afara) textului său. Căci ea poate fi utilă.
A, şi era să uit: e posibil ca eu să-i fi adresat lui Labiş un "domnule", dar asta numai trăind "pe-aceleaşi vremuri" şi întâlnind omul. Aici vorbim, însă, de poet, de un poet care a murit copil şi a cărui creaţie i-a modelat imaginea. Poezia aceasta, în partea ei ce respinge categoric şi apelativul "tovarăşe", refuză şi cuvântul "domn", în favoarea numelui (cf. şi "fii dârz şi luptă, Nicolae!"). Ia să zicem noi "şi mâncam, Nicolae Labiş, mâncam...", în loc de "domnule Labiş" (scorţos, pedant, distant şi rece, dar şi un pic dezagreabil ca fonetică). Pentru că "domnul" poate fi (în alte cazuri) cel care scrie textul, dar nicidecum cel care mănâncă plângând...Dacă lucrurile stau invers, iar noi simţim în text "domnul" care scrie, atunci nu e-n regulă. Ceea ce, pe ici, pe colo, în "Moartea căprioarei" ar putea, din nefericire, să se întâmple...
Scuze dacă am fost cam...profesoral. Şi pentru că, în loc de un comentariu, am realizat un eseu!

da, probabil că ar trebui să elaborez mai mult și să fiu mai tenace. lucrurile însă se petrec foarte diferit în mine acum. și poate nu am găsit încă ceva. și da, cred că ideea de metaforă este abuzată. inclusiv de douămiiști. admir poezia fără metafore. sau mai exact poezia în care metafora există dar este invizibilă.

Sigur! Ne mai citim!

...may that grass stay always raw between circles and beyond...it's all that matters:)
cheers!

Marinela, fiecare are felul său de a citi/vedea un text, unii lectori șterg total stilul autorului și-și imprimă propria viziune, tu nu trebuie să schimbi la fiecare sfat, ci doar atunci când ești pregătită. Textul tău poartă amprenta sensibilității tale, o marcă.