e prea multă strâmbătate printre atâția drepți și dreptăți ... Ștefan, "averisment" înseamnă că, la o următoare ieșire de genul ăsteia, consiliul Hermeneia va discuta despre niște penalități. Deci, poți publica liniștit, deocamdată, în R.S.H. (care, să nu uităm, are granițele larg deschise - aviz amatorilor!) cât despre comentarii și modul de a le răspunde...vezi tu, eu (și sunt convinsă că nu-s singura) te consider un autor suficient de inteligent și de talentat pentru o șarja elegantă, nu pentru un salt cu barda la gâtul adversarului. (mai ales că, venind într-un astfel de loc, pretindem că ne îmbrăcăm în stofe, nu în piele abia argăsită.) Nu ne dezamăgi! sper că mi-am exprimat destul de limpede punctul de vedere. :) multă inspirație.
... e incitantă abordarea ta , Călin, iar de vreme ce unii ca noi o aprobăm trebuie să o și argumentăm. oare câți români și de câte ori se gândesc la cei ce nu mai pot zâmbi printre noi? cam aceasta e întrebarea. eu sunt perfect de acord cu tine. nici pentru mine nu au murit. dar suntem... doi:)! noi și Mausolelul care a ieșit demult din vara lui 1917. mulțam de companie. cu drag, paul
Astăzi am văzut un bărbat alergând desculţ cu pantofii în mâini.
În semn de mulţumire, a ridicat un pantof, când am oprit să treacă strada -
călcâiele lui aşezau blând maci pe asfalt...
L-am urmărit o vreme, maşinile din spate claxonau şi mă depăşeau nervos.
Iată, mă bucuram eu, în sfârşit văd un bărbat ce nu se teme de ridicol;
poezia se întâmplă în preajma lui, iată un bărbat căruia nu i se poate refuza nimic.
I-aş bandaja cu un sărut fiecare rană din talpă,
i-aş naşte un copil pentru fiecare strop de sânge.
Nu voi uita bărbatul acela alergând desculţ pe stradă,
prin mareea de frunze uscate - poate îl strânseseră pantofii
încrâncenaţi cum frunzele disperate să-şi găsească locul înainte de prima ninsoare...
Poate-l strânseseră degetele femeii nerăbdătoare să ungă,
şi steargă, cu părul ei, macii din talpă;
poate trebuia să-i îndure mai întâi risipa de flăcări roşii şi galbene,
ca să nu-l doară prea tare scânteierile albe.
Da, văd copaci sângerând maci,
acolo unde el vede frunze cangrenate căzute în războiul frigului.
Îi acopăr flăcările cu muguri de mac, să le sting -
răsuflarea zăpezii sfârâie între dinţi mustangul de care m-am ciocnit pe şosea
(muşcă impetuos verdele din ochii mei, şi roşul din ai lui).
Fiecare răbufnire de vânt aruncă la pământ alte frunze,
straturi peste straturi cresc treptat de jur împrejur,
urcă deasupra gleznelor - curând vor trece peste umeri,
până la gânduri...
Mi-e atât de caldă şi bună, toamna în coconul acesta de frunze!
Încremenirea vindecă tot ce atinge - cineva scormoneşte undeva deasupra,
i se aude scrâşnetul unghiilor, uscăciunile foşnesc şi se destramă...
nisipul lor umple goluri adânci...
Mă strâng din ce în mai mult în jurul macilor intacţi.
Invazie de maci. Oriunde privesc, un embrion verde se deschide în fiecare secundă.
Pe câmpuri, în jardiniere, toamna îşi taie venele peste parbrize -
am roşu sub unghii, hemoragie latentă -
creşte în gură, inima mă strânge, explodează...
Mi-au făcut încă un test de sarcină, a ieşit pozitiv;
nu ştiu de ce nu vor să creadă când le spun că voi avea acest copil,
indiferent ce gândesc ei, şi în ciuda chiuretelor zăngănind în trusa pusă la sterilizat.
Nu. Nu voi ţipa, chiar dacă-mi vor răzui toţi macii din uter, pe viu -
poemul acesta se va naşte, oricum, chiar şi orfan de iubire...
Noiembrie îşi expune primele trofee, corpul ploii atârnă de poduri metalice,
inert cum o femeie mândră ce-a înfruntat explozia frigului.
Nu mai curge nimic din tăieturile deschise -
macii s-au coagulat în vene, fosile ale focului;
nu o mişcă nici tusea umedă a primei ninsori -
neclintirea este o formă de vindecare...
si eu l-am citit si, pt un novice (no offence, andreea) e un text bun, cel putin ca idee. si de aici, cred, increderea in text si autorul lui. personal, am ales ultima strofa. si l-am inghitit pe "i" din titlu. si sa nu uitam, sa nu aruncam cu piatra daca magarul da cu piciorul...
uite ca citesc si eu astazi textul asta dupa atita broohaha pe site. este un text liric reusit. ii remarc puterea de sugestie in simplitate desi eu nu ma prea ma dau in vint dupa ingeri si alte "personaje" din astea poetice suprautilizate. e un text intreg, totusi eu parca as fi vrut sa citesc mai mult.
Cateodata am impresia ca ma impotmolesc intr-un ditamai noroiul si nu mai am forta sa ies de acolo, asa ca stau si ma uit pana vine si ma scoate cineva sau pana se usuca pamantul. In cazul de fata nu prea stiu ce sa spun, ma incearca un straniu sentiment de rateu. De greseala nimerita in repetate randuri, dar sa lasam lamentarile la o parte. Am mai modificat pe ici pe colo- nu inteleg care ar fi problema cu versurile lungi, asertive si grave-, am mai sters cateva cuvintele si am mai fragmentat. Textul nu.mi pare mai bun, dar speranta moare ultima, nu asa era?
mi-a trecut de tangaj naţional, amestecul iluziilor perpetuee
reţin revolta, pseudo-manifestul, dar poezia nu e manifest !
emoţia apatridă, semi-apatridă, dihotomia naţionalitate-cetăţenie,
pentru poezie, mană cerească.
322? O indicaţie ? Oricum, nu prea sună a titlu de poezie. De ce nu 555, de exemplu?
Ela, brrr, nu pot sa nu apreciez franchetea poemului acestuia, spatiul atat de ingust in care ne conduce, si, pe care de consecinta, atmosfera. Rar imi este dat sa SIMT atat de acut starea unei poezii, acum ai reusit sa faci asta, aici. Imaginea de final... cea cu mortii mici... Mi se pare mie sau chiar este prea puternica? De fapt, este EXTREM de puternica, nu socanta, dar asa, ca o esenta nediluata luata fara apa. Nu stiu, ma mai gandesc la poezia aceasta a ta. As renunta la "acelea" din "figurinele acelea", pentru ca sunt mult prea aproape ca sa le departezi fortat in felul acesta, sau as inlocui cu simplul "astea", ca sa completeze abruptul poeziei.
pruncii acestia flamanzi fac tot poemul. interesant jocul cu paratextul. De fapt, textul nu reprezinta decat o scenografie, o regie, poate chiar o didascalie... dar sa nu uitam "ma impart"! acest eu eterizat in merele coapte.
Si eu am umblat odata cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, sa nu-mi scape.
(îmi alunecase odata – si se rostogolise de-a dura
pe jos. am sters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frica. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodata. numai ca daca-mi scapa,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
si mi-e lene sa mai alerg dupa ele, sau chiar
sa ma întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lunga în jos, sa fugaresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. si asta poate fi falsa.)
si eu am umblat, deci, odata cu o amintire
în brate – (si ma gândeam, cu un rânjet
rau, ca într-o carte celebra, nu mai stiu cine
umbla cu propriul sau cap prin infern, luminându-si
drumul). si parca nu e tot una?"
Evident, Ivanescu e... Ivanescu. Dar si Boba e, in felul sau, mai "sec"
mie din contră, prima mi se pare mai fără drojdie. dar e inutil să vorbim despre prima și a doua jumătate, textul este indivizibil. cel puțin așa l-am frământat și l-am copt eu, să nu poată fi rupt în bucăți. e posibil că sunt eu un brutar ne-îndemânatic, totuși. thanks anyway for the comment.
eu aş renunţa la următoarele versuri: "Pentru o zi ca oricare alta,", "în ochi de primăvară.", "aproape de desăvârşire.", "lumina îmi pune aripi" şi "ca într-o strălucire"
adica de la titlu. nu inteleg de ce ar trebui sa fie in franceza daca nimic din text nu are de a face ( nu recreeaza, nu sugereaza, nu include) cu o atmosfera specifica. e pur si simpul gratuit, de efect indoielnic. adica citesc soiree si ma astept să aud,să simt o seară aproape muzicală, o șansonetă, dar dau peste un text inspid, patetic peste, plin de sforțări metaforice ”poate ar trebui să au cu gândurile de pământ”, ”dacă aş fi o boabă de strugure m-aş da mireasă luminii” (serios?), de când iarna a dispărut de pe hartă în spatele vremii (penibil), etc...
textul e alambicat doar de dragul ideii de a părea complex, efectul e însă nedigerabil, confuz.” serile acestea n-au casă/ îmi spune mirosul de ploaie/ să fim noi casa lor”. în afara faptului că numai spre poezie nu duc astfel de expresii, nici măcar logica nu e la ea acasă,ca să vorbesc în context. pronumele ”noi” apare brusc deși până atunci vorbești doar de tine ”poate că am un complex casanova prea mare”. singura explicație ar fi că te referi la propria-ți persoană în termenii autocraților din perioada medievală a statelor românești: ” Noi, din voia lui Dumnezeu stăpâni ai țării...”. Oare comit vreo lezmajestate dacă spun că e un text slab,dar slab de tot? merveilleuse soirée, adică hai pa!
imi place stilul in care scrii, inteligent descriptiv si viu. paradoxal, avand in vedere ca poezia ta este o aglomerare, o insiruire de definitii metaforice intelectualiste si aproape ca iti lipseste verbul. este ca si cum as privi un reportaj foto cu poze de calitate. mai sunt si scapari, dar este inerent. stiu cum se intampla cand ele vin si vin si nu te mai poti opri:)
pentru ce am citit pana acum, aprecierile mele. ti-as fi pus si o penita, dar s-a schimbat configuratia pe aici si nu mai stiu de unde. cand aflu, revin:)
in mod deoasebit, prima strofa mi se pare deosebita, cu metafore-imagini originale, atit de mult ca daca as fi proprietarul acestor "voci" as face o unica poezie... ..."ne-am scos întâmplările la vedere ne-am scos cămașa pe cap a ta bej cu benzi de sunet descheiată la mult mai mulți nasturi aș fi putut circula într-un singur sens vezi bine" are ceva atit de senzual, incit o voi citi de mai multe ori azi...
Despre Adrian Păunescu se pot spune multe lucruri. Domul Tudor Cristea, fiind un maestru al vorbelor frumos aşezate în pagină şi nu numai, ne-a prezentat omul Păunescu în viaţă, în casa vieţii domniei sale - poetul.
Cum l-am văzut eu pe maestrul Adrian Păunescu. Un om care a simţit cu sufletul şi asta se vedea cu ochiul liber, doar privindu-l, doar văzând cum i se zbate vena la gât, doar privindu-i ochii...a trăit şi a murit spre nemurire într-o veşnică nemurire cu cei care au văzut în el oglindirea unui om cu minte sclipitoare, nu un geniu, cum poate mulţi îl consideră postmortem, dar poate că genial prin vivacitatea graiului său pătrunzător, până în măduva oselor când recita versul. Versul urca pe limba domniei sale mereu sprinten, chiar şi în momentele de tristeţe, îşi avea ecoul lui inconfundabil şi ne place sau nu, de l-am iubit sau nu, intra la suflet măcar momentul rostirii lui, atunci şi acolo – EXISTA. Fără metaforă, domnia sa repezintă un fapt concret, un deces, o moarte aici pe pământ. Dar mai sus decât toate legătura cu divinitatea îl va păstra etern. Cioran spunea despre moarte aşa: „Nu îmi este teamă de moarte, ci de eternitatea ei”. Oare poetului Adrian Păunescu i-o fi fost frică de moarte în sensul tragic al morţii ? Mai puţin ne interesează acest aspect acum. Ne interesează, dacă citindu-l pe omul Păunescu, plecăm cu ceva în viaţă, dacă suntem mai deştepţi cu o carte, cu un Păunescu în plus. Dacă am câştigat ceva din noi, pentru noi, dacă am învăţat ceva de la poetul Păunescu, dacă merită să-l păstrăm ca valoare în memoria noastră, în cultura noastră.
Pentru că nu vorbim de Adrian Păunescu doar ca om ci mai ales ca om de valoare (căci asta ne interesează - pentru şi în literatura noastră, trecerea sa în nefiinţă trebuie să îmbrace faptic imaginea unui popor, şi reuşeşte. Şi pentru că Adrian Păunescu a fost român din naştere şi pentru că a iubit cu patimă ţara lui, valorile ţării lui, sufletul neamului domniei sale, poeziile sale vor vorbi de la sine poporului. Poezia lui Păunescu, îi va face onoarea înscăunării vieţii sale pe firmamentul poeziei noastre de valoare aşa cum, fără îndoială, poetul a simţit-o de pe vremea când încă trăia viu...
- filtrele sînt opționale
- apasă aici ca să anulezi filtrul
La mulți ani, Virgil!
pentru textul : domnului director cu dragoste de...e pur si muove:)! (sa ma corecteze deștepții la spelling)
pentru textul : cromozomii de fier dear fi fost de preferat s-o - ar fi fost de prefrat s-o faceți atâț - atât psotați - postați Scuze!
pentru textul : Săptămâna Creației dee prea multă strâmbătate printre atâția drepți și dreptăți ... Ștefan, "averisment" înseamnă că, la o următoare ieșire de genul ăsteia, consiliul Hermeneia va discuta despre niște penalități. Deci, poți publica liniștit, deocamdată, în R.S.H. (care, să nu uităm, are granițele larg deschise - aviz amatorilor!) cât despre comentarii și modul de a le răspunde...vezi tu, eu (și sunt convinsă că nu-s singura) te consider un autor suficient de inteligent și de talentat pentru o șarja elegantă, nu pentru un salt cu barda la gâtul adversarului. (mai ales că, venind într-un astfel de loc, pretindem că ne îmbrăcăm în stofe, nu în piele abia argăsită.) Nu ne dezamăgi! sper că mi-am exprimat destul de limpede punctul de vedere. :) multă inspirație.
pentru textul : viața mea de... e incitantă abordarea ta , Călin, iar de vreme ce unii ca noi o aprobăm trebuie să o și argumentăm. oare câți români și de câte ori se gândesc la cei ce nu mai pot zâmbi printre noi? cam aceasta e întrebarea. eu sunt perfect de acord cu tine. nici pentru mine nu au murit. dar suntem... doi:)! noi și Mausolelul care a ieșit demult din vara lui 1917. mulțam de companie. cu drag, paul
pentru textul : Așa cum îl vezi! Așa cum te vede! deM-ai pus pe gânduri. Există mici bucăţi de pădure rezervate pentru cenuşa morţilor.
pentru textul : Haiku deHundertwasser are o lucrare "Grădina morţilor fericiţi":
http://languages.siuc.edu/German/ArtImages/FH-Garten_der_Toten.jpg
Astăzi am văzut un bărbat alergând desculţ cu pantofii în mâini.
În semn de mulţumire, a ridicat un pantof, când am oprit să treacă strada -
călcâiele lui aşezau blând maci pe asfalt...
L-am urmărit o vreme, maşinile din spate claxonau şi mă depăşeau nervos.
Iată, mă bucuram eu, în sfârşit văd un bărbat ce nu se teme de ridicol;
poezia se întâmplă în preajma lui, iată un bărbat căruia nu i se poate refuza nimic.
I-aş bandaja cu un sărut fiecare rană din talpă,
i-aş naşte un copil pentru fiecare strop de sânge.
Nu voi uita bărbatul acela alergând desculţ pe stradă,
prin mareea de frunze uscate - poate îl strânseseră pantofii
încrâncenaţi cum frunzele disperate să-şi găsească locul înainte de prima ninsoare...
Poate-l strânseseră degetele femeii nerăbdătoare să ungă,
şi steargă, cu părul ei, macii din talpă;
poate trebuia să-i îndure mai întâi risipa de flăcări roşii şi galbene,
ca să nu-l doară prea tare scânteierile albe.
Da, văd copaci sângerând maci,
acolo unde el vede frunze cangrenate căzute în războiul frigului.
Îi acopăr flăcările cu muguri de mac, să le sting -
răsuflarea zăpezii sfârâie între dinţi mustangul de care m-am ciocnit pe şosea
(muşcă impetuos verdele din ochii mei, şi roşul din ai lui).
Fiecare răbufnire de vânt aruncă la pământ alte frunze,
straturi peste straturi cresc treptat de jur împrejur,
urcă deasupra gleznelor - curând vor trece peste umeri,
până la gânduri...
Mi-e atât de caldă şi bună, toamna în coconul acesta de frunze!
Încremenirea vindecă tot ce atinge - cineva scormoneşte undeva deasupra,
i se aude scrâşnetul unghiilor, uscăciunile foşnesc şi se destramă...
nisipul lor umple goluri adânci...
Mă strâng din ce în mai mult în jurul macilor intacţi.
Invazie de maci. Oriunde privesc, un embrion verde se deschide în fiecare secundă.
Pe câmpuri, în jardiniere, toamna îşi taie venele peste parbrize -
am roşu sub unghii, hemoragie latentă -
creşte în gură, inima mă strânge, explodează...
Mi-au făcut încă un test de sarcină, a ieşit pozitiv;
nu ştiu de ce nu vor să creadă când le spun că voi avea acest copil,
indiferent ce gândesc ei, şi în ciuda chiuretelor zăngănind în trusa pusă la sterilizat.
Nu. Nu voi ţipa, chiar dacă-mi vor răzui toţi macii din uter, pe viu -
poemul acesta se va naşte, oricum, chiar şi orfan de iubire...
Noiembrie îşi expune primele trofee, corpul ploii atârnă de poduri metalice,
pentru textul : Maci de octombrie deinert cum o femeie mândră ce-a înfruntat explozia frigului.
Nu mai curge nimic din tăieturile deschise -
macii s-au coagulat în vene, fosile ale focului;
nu o mişcă nici tusea umedă a primei ninsori -
neclintirea este o formă de vindecare...
ma scuzati ca va deranjez, am trimis si eu azi o poezie, oare nu am trimis-o bine sau nu o publicati?
pentru textul : jurnal pentru zile și cuvinte I de"şi vorbeşti cu totul" - "şi vorbeşti cu toate" aş fi spus eu.
pentru textul : ştiinţă pierdută dee un punct de vedere si apreciez ca (ma) citesti. prin '70 eram asa de mica...
pentru textul : plecam… depromit să iau în considerare opinia ta, Adrian!
iar eu ce promit nu mă face să ies pe ușa din dos:)
o reverență deocamdată:)
pentru textul : treceam dintr-un tren ca dintr-o poezie într-alta deo penita, sorry.
pentru textul : În căutarea urșilor polari deHialin, multumesc pentru parere. Poate fi si asa cum spui tu. Voi fi mai atenta! :-).
pentru textul : 20 de minute despre mine denu stiu de ce, as scoate strofa a doua. imi place mai mult poemul fara. s-ar putea sa ma contrazici, e o simpla parere, nu o pune la suflet.
pentru textul : Tot Ce Am Adus deiata ca am revenit si a iesit altceva. sper.
pentru textul : Balada ochilor tăi desi eu l-am citit si, pt un novice (no offence, andreea) e un text bun, cel putin ca idee. si de aici, cred, increderea in text si autorul lui. personal, am ales ultima strofa. si l-am inghitit pe "i" din titlu. si sa nu uitam, sa nu aruncam cu piatra daca magarul da cu piciorul...
pentru textul : Tangent de radical din "ix" deuite ca citesc si eu astazi textul asta dupa atita broohaha pe site. este un text liric reusit. ii remarc puterea de sugestie in simplitate desi eu nu ma prea ma dau in vint dupa ingeri si alte "personaje" din astea poetice suprautilizate. e un text intreg, totusi eu parca as fi vrut sa citesc mai mult.
pentru textul : Umbra Îngerului deCateodata am impresia ca ma impotmolesc intr-un ditamai noroiul si nu mai am forta sa ies de acolo, asa ca stau si ma uit pana vine si ma scoate cineva sau pana se usuca pamantul. In cazul de fata nu prea stiu ce sa spun, ma incearca un straniu sentiment de rateu. De greseala nimerita in repetate randuri, dar sa lasam lamentarile la o parte. Am mai modificat pe ici pe colo- nu inteleg care ar fi problema cu versurile lungi, asertive si grave-, am mai sters cateva cuvintele si am mai fragmentat. Textul nu.mi pare mai bun, dar speranta moare ultima, nu asa era?
pentru textul : Cantata în mi minor deromâne, uite ce mişto e afară !
mi-a trecut de tangaj naţional, amestecul iluziilor perpetuee
pentru textul : 322 dereţin revolta, pseudo-manifestul, dar poezia nu e manifest !
emoţia apatridă, semi-apatridă, dihotomia naţionalitate-cetăţenie,
pentru poezie, mană cerească.
322? O indicaţie ? Oricum, nu prea sună a titlu de poezie. De ce nu 555, de exemplu?
Ela, brrr, nu pot sa nu apreciez franchetea poemului acestuia, spatiul atat de ingust in care ne conduce, si, pe care de consecinta, atmosfera. Rar imi este dat sa SIMT atat de acut starea unei poezii, acum ai reusit sa faci asta, aici. Imaginea de final... cea cu mortii mici... Mi se pare mie sau chiar este prea puternica? De fapt, este EXTREM de puternica, nu socanta, dar asa, ca o esenta nediluata luata fara apa. Nu stiu, ma mai gandesc la poezia aceasta a ta. As renunta la "acelea" din "figurinele acelea", pentru ca sunt mult prea aproape ca sa le departezi fortat in felul acesta, sau as inlocui cu simplul "astea", ca sa completeze abruptul poeziei.
pentru textul : pre-simțire depruncii acestia flamanzi fac tot poemul. interesant jocul cu paratextul. De fapt, textul nu reprezinta decat o scenografie, o regie, poate chiar o didascalie... dar sa nu uitam "ma impart"! acest eu eterizat in merele coapte.
pentru textul : merele s-au făcut prunci flămânzi de"Mircea Ivanescu - Dar sunt si amintiri adevarate
Si eu am umblat odata cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, sa nu-mi scape.
(îmi alunecase odata – si se rostogolise de-a dura
pe jos. am sters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frica. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodata. numai ca daca-mi scapa,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
si mi-e lene sa mai alerg dupa ele, sau chiar
sa ma întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lunga în jos, sa fugaresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. si asta poate fi falsa.)
si eu am umblat, deci, odata cu o amintire
în brate – (si ma gândeam, cu un rânjet
rau, ca într-o carte celebra, nu mai stiu cine
umbla cu propriul sau cap prin infern, luminându-si
drumul). si parca nu e tot una?"
Evident, Ivanescu e... Ivanescu. Dar si Boba e, in felul sau, mai "sec"
pentru textul : două minute în reluare din viața poetului demă bucur, știi că nu fac astfel de clasificări. mulțumesc frumos pentru dar, să fie primit de sufletul Linei.
pentru textul : Lina lu’ Mărin demie din contră, prima mi se pare mai fără drojdie. dar e inutil să vorbim despre prima și a doua jumătate, textul este indivizibil. cel puțin așa l-am frământat și l-am copt eu, să nu poată fi rupt în bucăți. e posibil că sunt eu un brutar ne-îndemânatic, totuși. thanks anyway for the comment.
pentru textul : house of the hanged man deeu aş renunţa la următoarele versuri: "Pentru o zi ca oricare alta,", "în ochi de primăvară.", "aproape de desăvârşire.", "lumina îmi pune aripi" şi "ca într-o strălucire"
pentru textul : Te recunosc! deMultumesc Adriana!
pentru textul : corespondență de septembrie deadica de la titlu. nu inteleg de ce ar trebui sa fie in franceza daca nimic din text nu are de a face ( nu recreeaza, nu sugereaza, nu include) cu o atmosfera specifica. e pur si simpul gratuit, de efect indoielnic. adica citesc soiree si ma astept să aud,să simt o seară aproape muzicală, o șansonetă, dar dau peste un text inspid, patetic peste, plin de sforțări metaforice ”poate ar trebui să au cu gândurile de pământ”, ”dacă aş fi o boabă de strugure m-aş da mireasă luminii” (serios?), de când iarna a dispărut de pe hartă în spatele vremii (penibil), etc...
pentru textul : soirée detextul e alambicat doar de dragul ideii de a părea complex, efectul e însă nedigerabil, confuz.” serile acestea n-au casă/ îmi spune mirosul de ploaie/ să fim noi casa lor”. în afara faptului că numai spre poezie nu duc astfel de expresii, nici măcar logica nu e la ea acasă,ca să vorbesc în context. pronumele ”noi” apare brusc deși până atunci vorbești doar de tine ”poate că am un complex casanova prea mare”. singura explicație ar fi că te referi la propria-ți persoană în termenii autocraților din perioada medievală a statelor românești: ” Noi, din voia lui Dumnezeu stăpâni ai țării...”. Oare comit vreo lezmajestate dacă spun că e un text slab,dar slab de tot? merveilleuse soirée, adică hai pa!
imi place stilul in care scrii, inteligent descriptiv si viu. paradoxal, avand in vedere ca poezia ta este o aglomerare, o insiruire de definitii metaforice intelectualiste si aproape ca iti lipseste verbul. este ca si cum as privi un reportaj foto cu poze de calitate. mai sunt si scapari, dar este inerent. stiu cum se intampla cand ele vin si vin si nu te mai poti opri:)
pentru textul : every / body / dies depentru ce am citit pana acum, aprecierile mele. ti-as fi pus si o penita, dar s-a schimbat configuratia pe aici si nu mai stiu de unde. cand aflu, revin:)
in mod deoasebit, prima strofa mi se pare deosebita, cu metafore-imagini originale, atit de mult ca daca as fi proprietarul acestor "voci" as face o unica poezie... ..."ne-am scos întâmplările la vedere ne-am scos cămașa pe cap a ta bej cu benzi de sunet descheiată la mult mai mulți nasturi aș fi putut circula într-un singur sens vezi bine" are ceva atit de senzual, incit o voi citi de mai multe ori azi...
pentru textul : Voci deDespre Adrian Păunescu se pot spune multe lucruri. Domul Tudor Cristea, fiind un maestru al vorbelor frumos aşezate în pagină şi nu numai, ne-a prezentat omul Păunescu în viaţă, în casa vieţii domniei sale - poetul.
pentru textul : ADRIAN PĂUNESCU – Riscul pe cont propriu deCum l-am văzut eu pe maestrul Adrian Păunescu. Un om care a simţit cu sufletul şi asta se vedea cu ochiul liber, doar privindu-l, doar văzând cum i se zbate vena la gât, doar privindu-i ochii...a trăit şi a murit spre nemurire într-o veşnică nemurire cu cei care au văzut în el oglindirea unui om cu minte sclipitoare, nu un geniu, cum poate mulţi îl consideră postmortem, dar poate că genial prin vivacitatea graiului său pătrunzător, până în măduva oselor când recita versul. Versul urca pe limba domniei sale mereu sprinten, chiar şi în momentele de tristeţe, îşi avea ecoul lui inconfundabil şi ne place sau nu, de l-am iubit sau nu, intra la suflet măcar momentul rostirii lui, atunci şi acolo – EXISTA. Fără metaforă, domnia sa repezintă un fapt concret, un deces, o moarte aici pe pământ. Dar mai sus decât toate legătura cu divinitatea îl va păstra etern. Cioran spunea despre moarte aşa: „Nu îmi este teamă de moarte, ci de eternitatea ei”. Oare poetului Adrian Păunescu i-o fi fost frică de moarte în sensul tragic al morţii ? Mai puţin ne interesează acest aspect acum. Ne interesează, dacă citindu-l pe omul Păunescu, plecăm cu ceva în viaţă, dacă suntem mai deştepţi cu o carte, cu un Păunescu în plus. Dacă am câştigat ceva din noi, pentru noi, dacă am învăţat ceva de la poetul Păunescu, dacă merită să-l păstrăm ca valoare în memoria noastră, în cultura noastră.
Pentru că nu vorbim de Adrian Păunescu doar ca om ci mai ales ca om de valoare (căci asta ne interesează - pentru şi în literatura noastră, trecerea sa în nefiinţă trebuie să îmbrace faptic imaginea unui popor, şi reuşeşte. Şi pentru că Adrian Păunescu a fost român din naştere şi pentru că a iubit cu patimă ţara lui, valorile ţării lui, sufletul neamului domniei sale, poeziile sale vor vorbi de la sine poporului. Poezia lui Păunescu, îi va face onoarea înscăunării vieţii sale pe firmamentul poeziei noastre de valoare aşa cum, fără îndoială, poetul a simţit-o de pe vremea când încă trăia viu...
Pagini