sunt de acord ca mai este pana la literatura....:)
dar uneori apreciez textul brut, fara pretentii de literatura. poate gresesc.
sigur, asta e un site de literatura. dar cred ca poate fi apreciata si decizia de a scrie, pur si simplu, despre ceva. idei sunt, pasaje surprinzatoare sunt, oricum. cel putin pentru mine.:

"În spital exista şi o biserică (şi altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colţ mai retras, într-o casă, şi în faţă exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalţi, abia rezistând din cauza salivaţiei abundente." sau:

"Profesorii de la facultate îmi puneau întrebări. Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameţeli, slăbiciune la ridicarea din pat. Odată am alunecat şi m-am lovit cu capul de pardoseala spitalului." sau pasajul meu preferat:

"Medicii spuneau că trebuie să socializez. Îmi amintesc vânzătorii ambulanţi (nu toţi ţigani) şi produsele lor. Şi eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinţesă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viaţă ceilalţi aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieţii. Când eram mică mamaia mă numea prinţesa care nu are nimic, în limba germană prinţesa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniţă bilingvă.
Chiar şi infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată aşa şi apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci."

dincolo de aerul naiv cu care e tratat textul, de carentele pe care le are in ceea ce priveste "vocea", adresarea, cred ca e de remarcat atitudinea cu care e scris, ceea ce a indemnat la scris si, pe undeva, cum (sper) am evidentiat in citatele de mai sus, chiar o atitudine poetica.

e discutabil, sigur :)

aici am citit, fara sa ma dezlipesc de cuvinte, o serie de poezii antologice, as zice, imbelsugate cu imagini poetice, stari afective si chiar probleme sociale, si toate acestea dau in vileag sensibilitatea autoarei.
ca mentiune: as fi scris "e o melodie pe care o asculţi în continuu", in loc de "e o melodie ce o asculţi în continuu", dar stiu ca eviti in poezii folosirea liantilor in genul lui "pe care", motiv din care iti inteleg optiunea.
bun textul!

Bine ai revenit, Dorina! (și cu text, și cu comentarii)
Reamintesc un paragraf din regulament în care se precizează că trebuie să prezentăm motivația evidențierii unui text prin acordarea unei „penițe de aur”, mai ales că, înainte de a face click pe ultimul buton de acordare a peniței, este afișat un text scris destul de mare și anume: Asigură-te că ai explicat rațiunea acordării în comentariul făcut. Este bine, și necesar, atât pentru autorii textelor evidențiate, cât și pentru ceilalți lectori.

... dragă lucian, știi probabil că "autentic" în poezie nu e valabil precum în arheologie, unde ceea ce este vechi este și... valoros. însă, fie precum spui... e testamentul tău:)!

comentariul tău este obiectiv și tare simpatic prin atitudinea adoptată. am zâmbit citindu-l. în ceea ce privește gerșelile ortografice și felul de exprimare, îți dau perfectă dreptate și, ca atare, voi interveni asupra textului. mulțumesc pentru iertare, mircea nincu.

O fi film coreean :)
Mie mi-a placut, dar cred ca asta e doar introducerea.

nu-o - nu-i

Rog a se scrie titlul cu minuscule. E suficient doar prima literă cu majusculă. Am mai făcut precizarea asta la textul precedent.
De pus toate vocativele între virgule. Când este gata, click pe butonul "atenție editor".

Mulțumesc, acum sper să fie în regulă. La mine se vedea fotografia și nu înțelegeam unde am greșit.

catedrala din modena pentru o clipa a devenit scena de teatru.. luciano pavarotti a lasat pana in cele mai mici detalii ,,regia'' acestui ultim concert mut... in fundal, un cor al robilor ...nabuccieni laici si clerici imprejurul unei sunet metamorfozat sub ochii lor in lebada apoi in fum... trioul carerras, pavarotti & domingo a adus laolalta un tenor spint, unul liric si unul dramatic o trinitate sonora impecabila tehnic si timbral...cladita pe scoala de bel canto italiana da, a avut si detractori cum sta bine oricarui demiurg....ca nu stia note? e hilar sa se spuna asta despre un om care a abordat un repertoriu vast epuizand toate rolurile specifice tipului sau de glas, a lasat interpretari de referinta intrand alaturi de marilyn horne si joan suttherland intr/o distributie care a tinut casa inchisa stagiuni intregi la marile teatre ... a impresionat prin acuratete intonationala, prin agilitate vocala intrucat era singurul barbat care putea executa triluri sublime!!!! a fost de o jovialitate extravaganta as putea spune cum doar cei nascuti in italia pot fi, a avut un trup maiestuos si totusi nu i/a incaput sufletul... era nevoie de o astfel de cutie de rezonanta pentru un instrument muzical de exceptie... ascultand inregistrarile lui acum cateva luni si reascultandu/le acum se simte pe pelicula ca a murit... ma uit si mi/e teama sunetul sa nu se deterioreze, fiecare opus in format audio sau video devenind un tablou ...artistul a murit , a murit , a murit... cand isi desfacea batista alba la concertele de caritate imi aduceam aminte de batranii care inodau un ban alb in stergar pentru zilele negre... spirit profund religios, si/a ales o data anume sa plece in ceruri..cu renumita curtoazie specifica italienilor a deschis cortinele cerurilor cu ave maria inchinandu/se Fecioarei pe care atat ortodocsii cat si catolicii o cinstesc in chip deosebit... as vrea sa mai adaug faptul ca a fost un cantaret atat al elitelor muzicale cat si al publicului larg, a dus opera in parc, pe stadion, mai mult a avut colaborari cu interpreti apartinand altor genuri muzicale innobiland prin glasul sau acele clipe dar revenind la opera si/a definit un stil inconfundabil... nu mai era nevoie sa vedem trupul imens era de ajuns sa auzim primul sunet si dadeam sonorul mai tare...ssst, canta pavarotti...

Eviţi confruntarea directă. E lipsă de eleganţă. Aşa că îmi permit să reproduc răspunsul care l-ai dat la alt com. al meu în legătură cu textul „Zebre cu barză şi zimbru” ce-ţi aparţine. Şi aceasta deoarece acolo ţi-am pus aceeaşi întrebare ca şi aici.
Iată răspunsul tău.
«Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu:
Când am trimis acele 3-5 texte d-lui Ştefănescu, aveam un an de când scriam texte albe, un an de când mă hotărâsem să fac trecerea de la versul clasic, considerând că am cumulat destul. Eram în căutări, în cele mai mari căutări, din aproape toate punctele de vedere. Am vrut să fiu onest cu mine, iar răspunsul criticului nu m-a surprins/ supărat deloc, pentru că-mi spunea ceva ce bănuiam. Ba din contră, am luat partea bună a răspunsului. Răspunsul:
"Aveţi dreptate, aţi progresat, dar scrieţi la fel ca sute de autori de versuri de azi. Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare. Este vorba de un mod de a scrie practicat în prezent pe scară largă: construcţie liniară a poemului (de fapt, juxtapunerea unor enunţuri), folosirea frecventă a unor enunţuri prozaice, oralităţi, instantanee din viaţa de fiecare zi etc., un sarcasm obosit, un reproş difuz la adresa întregii lumi:
„De la un timp, cafeaua fierbe altfel,/ puştii nu mă mai înjură,/ nu mă mai latră câinii,/ ziua picură protocolar,/ ca o duminică în perfuziile de pe reanimare,/ între ventricule se conturează un călcâi,/ mama visează morţi din ce în ce mai des,/ iar eu îmi sunt din ce în ce mai de-ajuns,/ ori poate chiar prea mult.” (Alex Ştefănescu)
Ar trebui să mă jenez? Ar trebui să-mi provoace oareşce dureri acest fapt trecut? Ar trebui să fac comparaţii deplasate cu nume mari de poeţi, din literatura română şi universală, care au fost consideraţi poeţi mediocri/ minori de critica vremii?
Între timp, a trecut aproape un an jumătate. Si au trecut fapte, şi evoluţii, şi găsiri, şi regăsiri, şi catastrofe, şi rateuri, şi, şi. Ar conta să vin cu citate ca:
"Dacă „misiunea artei este de a crea bucurie“ (C. Brâncuşi), atunci poetul Adrian Agheorghesei ar trebui să fie fericit, chiar dacă numai eu aş fi „victima“ versurilor sale. Acum, „când e criză de locuri şi mor câte trei în două paturi“, când sunt prea multe războaie în timp de pace, poezia lui Adrian Agheorghesei se desfăşoară ca o magie de imagini care planează deasupra ideii. Grupajul din revistă este dovada unui talent de excepţie. Aş citi în fiecare zi măcar un poem şi în fiecare an măcar o carte." (C. Oprică).
Ar conta să vă fac o listă cu premiile pe care le-am câştigat intr-un an jumătate? Rezumate despre cum e primită, în general, poezia mea? Despre impactul (pozitiv, aş spune eu) pe care-l am prin activitatea mea ca simplu comentator, observator? Despre cum faptul că nu am scos încă un volum de poezie este strict opţiunea mea, pentru că nu am mai mult de 30 de texte pe care le consider publicabile? Ar trebui să fac toate astea păstrând, cumva fals, un ton neutru? Nu. Am enorm de învăţat, nu am reuşit încă nimic cu adevărat important, iar dpdv liric, tot mă mai caut, dar cred că sunt pe un drum bun. Asta voiaţi să auziţi? Poftim, am spus-o. Şi am fost sincer.
Vă mai spun doar că "patria vieţii e prezentul", sunt încă destul de tânăr, iar timpul va cerne. Aşa că vă rog să încetaţi cu manevrele astea de-a sufla în portavoce lucruri inutile. Vă discreditaţi. Pentru mine, repet, contează foarte mult ce are de spus cineva care scrie poezie, domnule, nu bibliotecarii.
Sper că v-aţi răcorit acum. Şi sper să-mi fie scuzată ieşirea asta în decor, dar asemenea lucruri trebuie clarificate.
-...-
Adrian A. Agheorghesei - 29 Oct 2012
Încă un amănunt: acum vreo 8,.9 ani, cineva, după ce trimisesem câteva texte pentru analiză, îmi spunea că scriu depresiv, vetust, epigonic şi că nu am nicio şansă să ies din umbra marelui Eminescu. Avea dreptate. Dar, repet, "patria vieţii e prezentul".»
Adriane, îmi pare bine că eşti si tu o dată sincer cu tine. Şi te pui la locul tău cu luciditate. Cel puţin aşa par lucrurile. Dacă m-aş lua după aparenţe, aş fi de acord să încheiem, în mod amical, discuţia.
Dar… există un „dar”. Pentru că începi „spovedania” ţâfnos: „D-le Manolescu, ca să încetaţi cu lipitul afişelor, să nu vă ucidă nevoia de-a şti şi alţii crima mea şi să nu începeţi să hărţuiţi, vă spun eu ce şi cum, clar şi direct, deşi nu meritaţi timpul meu”.
În primul rând să pornim de la o definiţie de dicţionar (precară ca orice definiţie) , care însă, precizează, cât de cât, un termen de bază: „Atacul la persoană”. Cică el ar fi: „ [o] acţiune violentă şi susţinută prin scris sau vorbit împotriva unei persoane”.
Ori ceea ce faci tu, nu numai cu mine (într-un fel, mă lasă rece, dar nu de tot, doamne fereşte), ci şi cu alţii de pe H., este de-a dreptul nociv pentru un editor, inclusiv pentru consiliul H din care faci parte şi care văd că tolerează astfel de „atacuri” – până acum, pe aici era o atmosferă, să-i zic, civilizată; mai rău, m-am molipsit şi eu, dacă tot „se permite”.
Un exemplu cât se poate de recent în legătură cu Nicolas Dinu (însă există multe, multe altele):
«Cred că este drept să spun că acest text nu are absolut nicio ideii [idee G.M.]. Mi-aş paria tastatura că e scris fără niciun motor ideatic. Un morman de enunţuri, unele mai preţioase şi mai poetice ca altele, fără liant. Compunere de imagini.
"cîteva monosilabe ciugulesc aerul moale din palmele toamnei" - bănuiesc c-o exista vreun subst. "monosilab", dar asta nu înseamnă că nu sună ca din perete.
"îl iau aşa cum mi se oferă / semiotic şi limpede" - pretenţios/ didactic.
"luna pare un sîmbure de fistic
cerul pom de crăciun cu beculeţe albe şi galbene
mă întreb cînd soarele va apare noaptea în care" - se observă tăietura - autorul nu mai ştia ce să spună şi a intrat puţin în universul idilico-peisagistic. "Va apăreA", mai degrabă.
"mă întreb eu pe cine trebuie să votez" - asta e pentru că autorul a devenit prea oniric şi serios. Plus de asta, şi-a dat seama că nici după partea bucolică n-are idee. Şi tot aşa.
A, am uitat de paranteze, paranteze care au menirea de-a ne arăta că autorul e mai complex decât ne-o arată.
Nu a ieşit. E catastrofic.»
Fii dom’le civilizat, ia exemplu de la Doina şi Corina. Dacă e prost textul, spune-o. Dar fără parapon intelectualicesc, cu mocofănii mascate.

Şi lasă aiureala aia: „A, textele mele nu-s la şantier pentru că scriu extraordinar de bine, sunt inteligent, frumos şi greu de înţeles” – [când te uiţi în oglindă şi te vezi de mii de ori mai mare decât eşti mirându-te: „Ce frumos m-a făcut mama!!!” G.M.].

Dar să trecem peste.

Te cauţi şi (încă) nu te găseşti, e de bine. Dar totuşi treaba aia cu „organul liric”, pe care mi-ai servit-o într-un com. că mi-ar lipsi, e fabuloasă. Da domnule, l-am pierdut demult ca „organ producător”, din ’74, cum am recunoscut şi în textul pe care îl comentăm acum, dar, zic eu, a rămas „pe recepţie”.

Să detaliem.

Sunt sigur (iertată-mi fie siguranţa) că tu, dacă l-ai avut, l-ai pierdut pe drum şi îl cauţi cu înfrigurare. Sfatul meu: Până îl găseşti, lasă teribilismele (şi nu le mai vinde şi altora). Adică nu mai mulge ţapul în ciur. Se supără caprele că le rechiziţionezi „obiectul” muncii de numai pot da lapte.

Dar să trecem şi peste asta.

Şi să ajungem la alt lucru pe care ţi-l reproşez. E vorba de «pastişarea» lui Emiemi. Într-adevăr, nu a fost plagiat, ci doar «inter-textualitate». Iar îmi aduc aminte de Alex Ştefănescu care ţi-a transmis: „Poeme de-ale dv. ar putea fi introduse în cărţile altora, poeme de-ale altora ar putea fi introduse în cărţile pe care probabil le veţi publica, fără ca cineva să remarce vreo schimbare”.

Cam asta ar fi. Mi-am pierdut destul timp cu tine. Dar cred că a meritat. Pentru că, ţi-am mai spus-o şi altă dată: talent ai, idem „simţul limbii române”, însă Harul (încă) îţi lipseşte. Îţi urez să-l găseşti odată cu regăsirea „organului liric”.

La bună revedere.

P.S. Poate mai discutăm. Dar de data asta pe alt ton, mai adecvat unui dialog. Chiar dacă în contradictoriu. Şi chiar mă interesează cum vei evolua. Aş mai avea câte ceva să-ţi aduc aminte în legătură cu nişte întâlniri ale noastre pe internet. Dar mă abţin întinzându-ţi primul mâna.

Deși dureroasă și amară ca un tratament pentru vindecarea sufletelor prinse în noaptea acestui nou mal de siecle lectura acestor versuri imprimă un mesaj profund pozitiv ... Sfîșietor strigătul pe unde atît de înalte încît abea pot fi percepute al acestui copil care plînge în rîsul tău, Ela. Apocaliptică imaginea șarpelui care își linge carnea cu poftă, în timp ce spiritul ia forma altor și altor trupuri, de parcă timpul ar ciopli cu dalta mereu și mereu alte făpturi în zadar. Aș afirma aici că șarpele simbolizează atît spiritul lumii înclinat spre distrugere și automutilare dar mai percep un simbol, cel al lui Kali, cea care vindecă spre îndumnezeire. Ar mai fi vizibile și urme al lui Kali Yuga, tot un fel de vindecare, prin cunoaștere multimilenară, nefalsificată de perceptele și convenționalismul secolelor. Mi-au lipsit prezența ta, textele tale.

si pentru ca lui George Ceausu din Iasi ii sunt datoare si nu numai lui, trebuie sa precizez ca exista o povestire sf "Cand zeii pling" , publicata intr-o antologie sf "Nici un zeu in cosmos" inainte de 1989. cu mana pe inima pot spune ca George, bunul meu prieten, poate fi considerat un Gerard Klein al genului sf in Romania. poezia aceasta nu este insa o trimitere la proza lui ci numai cum vad eu metafora altfel tratata in alt context.

nu stiu daca se poate spune corect ca nanovers vine de la "noua versuri" dar stiu ca se poate presupune ca inseamna "vers mic" sau, de ce nu, un fel de "realitate mica" de vreme ce versum (din universum) vine de la ideea de realitate sau entitate care se roteste (asemenea universului)