Era ziua când mi-am luat viaţa pe umeri
şi–am pornit la drum pe cont propriu
mama mi-a dăruit un ceas de mână
un ceas special
care nu se întorcea niciodată
o mişcare de braţ şi o bătaie de inimă
erau suficiente
pentru a-i pune în mişcare întregul mecanism
de atunci am devenit
un perpetuum mobile
dorm cu ochii deschişi
cu mâinile desenez pe tavan
chipul imaginar al mamei
până când tic-tacul lui se sincronizează perfect cu bătăile inimii mele
n-am plans-o niciodată
nici atunci când am găsit-o dormind
în grădina cu crini înfloriţi
de teamă că lacrimile
ar fixa acele ceasului
într-o veşnicie ruginită de uitare.