ascult loviturile repetate ale ciocanului
probabil
cuiul intră destul de greu
în lemnul acela uscat
mâna copilului e atât de fragedă
şi neantrenată încă
semnul exclamării pe care îl privesc
e chipul meu
iar acest nume cu care mă iscălesc
cu nemărgintă mândrie
n-ar avea niciun sens
dacă nu era acea peşteră sau acel mormânt
oricum e nevoie dintotdeauna de un adăpost
şi de o mână suficient de puternică
dornică să mângâie cel puţin un creştet...