Realitatea lumii în care trăiesc

Ceea ce văd eu zilnic pe marginea străzilor
sunt pisici şi câini striviţi, seringi aruncate,
pietre funerare, vagabonzi care dorm,
îmbrăţişând pietre funerare străine.
A mai
rămas doar foarte puţin alb
pe pământul pădurii,
dar încă e iarnă.

Pe trotuarul înclinat, dimineaţa,
se plimbă fantome.

Eu sunt o bilă neagră de bowling, fără destinaţie,
Pentru că, mi se pare că, destinaţia ucide.

Un orizont fals, un orizont
de liniştit oamenii,
înaintea intemperiilor.
Sunt un dinozaur uriaş, care niciodată
nu o să strivească buburuza.

Tot eu sunt şi buburuza.

Îmbobocesc infractorii

În mai 2002, un maniac răpea şi ucidea copii.
Două fete au fost aruncate în faţa liceului
şi toţi se uitau la ele,
la trupurile lor perforate,
la mâinile strivite.

Se uitau fără să spună nimic.
Atunci, oamenii, nu mai ieşeau pur şi simplu pe străzi.
Nu mai ieşea nimeni pur şi simplu.

În firea lucrurilor

Oamenii au nevoie de coşmaruri, de filme de groază,
de monştri, de marţieni, de ciudăţenii, aşa cum au nevoie
şi de mister.
Au nevoie să simtă, uneori, vârful cuţitului în carne,
să simtă lama de inox în carnea proaspătă.
Să scoată un geamăt mut.
Să scoată, dintr-o suflare, tot aerul din plămâni.
Ştiu, mi-a scăpat un rând din două versuri,
dar încă nu mi-am pierdut memoria.
Ştiu, poemul acesta nu are o finalitate, dar nici
Nu trebuie să aibă.

Aburul se răspândeşte în aer

Eu încă tremur, continuu să tremur,
zgomotul dinţilor mei acoperă zgomotul ploii.
Încerc să diger momentul, fără să înghit lacrimi.
Înghit doar noduri uscate.
Îmi ascund jumătate de suflet.

Promit să nu inspir prea adânc.

Otrăvuri

Mi-au crescut unghiile.
Degetele acestea, inapte de orice muncă,
îşi taie, reciproc, epiderma, când scriu cu stiloul.
Podeaua bucătăriei e încă umedă.
Afară urlă pisicile, de foame urlă, sau de singurătate.
Cineva lărgeşte gaura sacului.
Ambele braţe ale acelui cineva îi vor fi sfâşiate şi nimeni
nu o să-i trateze durerea.
Piciorul răsucit, tendoanele rupte,
nervii amorţiţi... neatinse vor rămâne doar
otrăvurile pregătite pentru a doua zi.

Planul B

Sari în ajutor, când cineva, brusc,
te prinde în capcană,
ca pe un animal sălbatic, te loveşte cu pietre în cap.

Nu ai atins pe nimeni, nu ai ucis o găină în viaţă,
Nu ai ucis pe nimeni, nu ştii cu arată sângele proaspăt,
dar eşti pedepsit.

Mai simplu să-ţi tai o venă, mai simplu
Să te sufoci cu mâinile goale.

Cascada

Îmi pun o melodie în care sunt înregistrate sunetele naturii.
Mă bag sub duş,
Închipuindu-mi o cascadă fierbinte deasupra.
Şi stau aşa până mi se încreţeşte ceafa,
Până îmi curge apă din urechi,
Până devin statuia din mijlocul unui havuz.

Din copilăria mea

De mic copil am crescut în familie de pictori,
Şi aveam jucăriile mele.
Preferatul – sneg – un iepuraş de pluş.
Ţin minte cum îl linişteam:
- Stai fără griji, sneg, mama are numai două picturi
De finisat,
Şi vine repejor înapoi.

Serile poetice

Când mă plimb pe bulevardul Ştefan cel Mare,
Înspre Serile Poetice de la Cartier,
Nu mai văd întinse peste tot beculeţele de Crăciun,
Deşi ele îmi aduceau
o atmosferă
familiară,

înainte să ajung între scriitorii
„cu colţi de argint”.

Şoarece

Azi copiii din trupa de teatru
mi-au adus nişte
şoareci
Într-o cutie. Când mi-au spus,
prima mea întrebare a fost
„Sunt vii?”.
Apoi m-am speriat
şi am ţipat.
Şi am ieşit ca glontele din bibliotecă.
M-am uitat la băiatul de la xerox,
spunându-i:
- Sunt vii!

Şoriceii minusculi
se plimbau pe mâinile lor, a copiilor
din trupa de teatru,
Şi ei păreau să nu aibă nimic împotrivă.
Ori sunt eu laşă, ori sunt ei prea
curajoşi.

Bla bla bla

Am tot dat-o în bară la diferite capitole.
Ei îmi ţin morală ca şi cum ar mânca nişte
Cartofi pai, dar eu trebuie să îi ascult.
Să dau din bărbie, în sensul în care sunt de acord.
Ei vorbesc lucruri importante, când eu aud numai
Bla bla uri, şi anume din cauza asta
O tot dau în bară,
Ca să îi tot ascult şi să aibă
O anume ciclitate
Povestea asta.

Te uiţi prelung

Un bătrân, cu barbă neîngrijită, miroase a bălegar
Şi benzină, de-ţi mută nasul, e schimonosit până la limită,
Un fel de Mr. Been dintr-o generaţie învechită. Stă aşa ore în şir,
Cu limba scoasă afară.

Mulţi trec pe lângă el şi se întreabă
Cât trebuie să stea aşa ca să
Moară.

Evoluţie

Azi am băut mult ceai negru tare
Şi m-am gândit la oameni,
La originea lor Divină,
Pentru că altfel nu înţeleg
De unde am apărut.

Eu nu am văzut nicio maimuţă
Să se transforme în om.

Agent secret

De câteva zile îmi urmăresc vecina
de la primul etaj şi familia
ei de pisici.
Asta este o bucăţică din obsesia mea.
Are nişte pisici zgrunţuroase,
Cel puţin aşa arată.
Întotdeauna m-am prefăcut
că le simpatizez.
Mi-am răsucit naivitatea în vene
ca să par credibilă de fiecare dată.

Ochii

Era un copil în braţele ei.
Avea căciuliţă roz, haine roz,
ghetuţe cafenii,
Ca la toţi poeţii, ca la toţi poeţii mari şi mici.
Râdea mult şi i se vedeau dinţişorii mici,
Degetele mici, care trăgeau pe orişicine
De păr. Iar ochii...
Ochii lui albaştri sau verzi, iar uneori
Chiar violeţi, mă urmăreau mereu.
Mă umpleau cu albastru, cu verde,
Cu violet.
Aş fi putut face infarct de culori,
De violet.

Surâsul lui m.

Mă uitam la m. ca la o pasăre colibri,
Care ştia să zboare mai bine ca mine.
O pasăre jucăuşă, zglobie,
Plină de viaţă. O pasăre care
Ştia cel mai bine să lase urme.
Avea câteva liste, printre care una negră,
Pe care nu am văzut-o niciodată,
Dar de care mă temeam ca de monstrul unei insule
Pe care aş fi nimerit. Un monstru despre care
Se spun multe poveşti urâte, din cauza cărora
Nu poţi adormi.
Dar, am înţeles cum e să fii
În lista ei monstruoasă.

Căci, în lista ei neagră, iată-mă şi pe mine:
Ecaterina Bargan.