NOTA: Îmi permit să reproduc mai jos un excelent text al bunului meu prieten Adrian Ioniță, trăitor în USA, L. A., adept și practicant al "steampunk"-ului (a se vedea http://egophobia.50webs.com/19/ ). Textul l-am primit prin email. Se regăsesc în el trăirile la cald – uneori incandescente – ale unui american de origine română, cu ocazia investirii lui Obama. Ale unui american de origine română care se află, încă, între două lumi (cea de „acasă” și cea din „noua casă”), trăiri de un seducător tragism, dar nu lipsit de speranță. În care luciditatea strunește sentimentele accentuându-le, purtând amprenta unei nedisimulate autenticități.

Îmi cer scuze pentru lipsa diacriticelor. Am vrut să redau textul cât mai rapid pentru a nu rata momentul care l-a prilejuit.

From:
"[email protected]"
To:
"adrian silvan ionescu" , "Costin Alinie" , "silvia alexandra" , "bela kamocsa" , "bianca marcovici" , "dinu barbu" , "carmen firan" , "gigi huiban" , "gorun manolescu" , "octavian guttmann" , "luci molnar" , "reli mocanu" , "nidelea adrian" , "silviu oravitzan" , "tedy ted" , "angel rebelde" , "Vlad Solomon" , "victor neumann" , "Viorel Maier" , "gorun manolescu"....

Inaugurare
Wednesday, January 21, 2009 1:09 AM

Inteleg perfect. De aceea au fost inventate pauzele. Un voierism al comunicarii. Ne-am obisnuit cu el, de parca ar fi ochiul unui observator care vede si stie totul. Aceasta creaza desigur o inertie in care tot ceea ce scriem ramine deschis in asteptarea unei interventii exterioare. Involuntar, ea devine un buffer mental, un loop transparent.

Posteritatea este o iluzie, ea nu are temporalitate, este o proiectie. Tot ceea ce conteaza este momentul. Cel de acum, de azi, din fractiunea de secunda ce urmeaza. Individualismul o reactie nascuta in fata risipirii sufletesti lipsita de ecou, dialogul, un colaj de trairi personale, depedestalizarea care le insoteste, un moment imaginar de eroism.

Intrebarea care ramine desigur, este, qui prodest? Cine profita de circumstantele acestui proces de comunicare cu Sinele? Este un exercitiu glandular fara recompense prin care incercam sa descoperim
realul in bazele unei introspectii in nedefinit. The steam under the lid?

Se intimpla ca exact in acest moment, camera in care ma aflu sa fie golita de coloanele de carti care o tapisau in vremurile in care cunoasterea pentru mine era un proces continuu de instructie si informare. Le-am impachetat in cutii de Budweiser. Criteriul de selectie a fost dupa dimensiune. Ele au plecat fara sa lase nimic in urma; daca ma intrebi o formula sau un pasaj, o ecuatie sau o idee am sa raman nud in fata ei, ca si cum o parte din memoria mea a fost stearsa. Cat timp erau in preajma mea ele creau un camp morfogenetic similar teoriilor lui Rupert Sheldrake.

In timp ce bagam cartile in cutii imi luam adio simbolic si incercam sa imi imaginez care va fi soarta lor viitoare. Vor zace necitite, vor fi topite, vor sta ani de zile intr-un container, sau vor ajunge in mainile unui anticar. Fiecare om are trairi diferite in fata unei carti. Cea mai importanta este aceea a de a vedea istoria ei, motivatia din spatele ei, exercitiul pe care il impune. Toate aceste ganduri au stirnit curiozitatea unui soricel pe care batrina mea pisica Tiger il ignora, rezultat probabil al multor sedinte de
meditatie zen prin care a trecut in ultimii saptesprezece ani. Ca si mine de altfel, Tiger este un observator total deconectat de realitate. Soricelul din fata sa, un produs al imaginatiei. Pot sa o spun? Imaginatia adoarme instinctul.

Traiesc intr-o cladire pe care semnul "for sale" a ruginit. Iedera care se intinde pe peretii cladirii a creat nu numai o patura vegetala dar a atras si o lume imprevizibila, pe care ocazional o studiez cu un microscop industrial. Asa am vazut pentru prima data cum arata un paianjen care sare, o creatura fabuloasa cu sase ochi, sau am descoperit traseele licuricilor sau sutelor de pasari care vin toamna sa se hraneasca cu fructele albastre ale iederei. Concertul greerilor este diferit. Ei cresc in copaci si produc un zum colectiv. O vibratie misterioasa, pe o partitura scrisa cu mii de ani in urma. Cladirea are ceva misterios, usi imense ce se deschid lateral cu contragreutati, un elevator actionat manual de franghii si roti dintate, un boiler de dimensiunea unei locomotive, camere ciudate cu o istorie pierduta in secolul al 19-lea, in care totul era actionat de aburi, si transportul inca se facea cu carute de cai.

Anul este 2009. Anul in care copilul cu doua capete si "the pregnant man" au adunat milioane de clickuri pe internet. Daca esti nascut dupa 1960 va fi greu sa intelegi ce scriu . Nu zic ca nu ai sa intelegi. Doar ca va fi dificil, pentru ca iti lipseste o referinta esentiala: viata de "dinainte". A devenit un stereotip sa vorbim despre ea ca despre o perioada neagra. Iata insa ca a sosit momentul unor evoluari lucide. Capitalismul ne pune la incercare. Butoiul cu miere sa terminat. Welcome to the real world. Sistemele politice sunt sisteme de tortura si control, toti o stim si le acceptam de parca viata ar fi imposibila fara ele. Ele au fost inventate ca sa ne izoleze. Nostalgia, in fapt, o penurie de stari.

In primul rand imi lipseste mirosul de fum al locomotivelor. A calatori cu locomotiva de aburi a devenit astazi un lux costisitor. Sa scoti capul pe fereastra vagonului si sa inhalezi mirosul de carbune ars, usor sulfuros si moale, uneori acidulat, alteori greu si pilcos, poate echivala cu o calatorie in timp sau un "new high." Astazi totul este incomfortabil pentru ca este proiectat ca sa te faca sa uiti. Nu este de mirare ca nu se mai calatoreste de placere. Calatoria in anii "de dinainte" era un fel de intrare in posesie. Padurea, apa, campul cu maci, holdele de grau, muntele, dealul si valea, erau un tablou in care puteam sa intru neingradit. Astazi, totul a fost impartit, parcelat, puzat, vandut, incercuit, marcat, interzis. Inainte, totul era al "statului", putin spus, o notiune abstracta. Era ca si cum ar fi fost propietatea tuturor si a nimanui.
Avea insa darul de a crea iluzia perfecta ca totul iti apartine. Sloganul era acela ca "poporul suntem noi." Se vorbea des despre patrie, grija fata de om si miile de kilograme de porumb la hectar. Avantaje si dezavantaje. Instinctul este ucis de proiectii, intrarea in posesie, o stare prin care realul este "inhalat" fara contaminari.

If you can not change it-let it go. Aceasta este o zicala americana a carei morala vorbeste de la sine. Daca nu poti schimba ceva, da-i pace. In romaneste, daca ar fi sa ne jucam cu semnificatia si polivalenta acestor cuvinte, zicala ar suna intr-un fel ciudat, pentru ca "a da pace" printr-un abandon, se deosebeste radical de "a lupta pentru pace", un slogan , evident, mult mai popular. Campania electorala de anul trecut ne-a oferit multe momente obscene si isterice insa Obama sa dovedit de fiecare data imbatabil si "cool." El inca este un mister pentru foarte multa lume care in mod paradoxal il investeste cu puteri mesianice. Acest fenomen este ca un efect intre figura si fond, in care, orce ai aduce pe fondul apocaliptic al economiei si politicii americane de azi, apare ca un curcubeu stralucitor. In fapt, chiar daca viitorul presedinte nu va face nimic, va fi greu sa fie invinuit de acest lucru, data fiind dimensiunea dezastrului in care ne aflam. In urmatoarele luni insa, Obama va trebui sa treaca test dupa test pentru a invinge inertia unui sistem ce a atins simptomatic aceeasi pozitie limita ca si schema piramidala a lui Madoff, si poate ca cel mai mare test al sau va fi acela de "a da pace" oricarui efort ce ne poate scufunda si mai adinc in nisipurile miscatoare ale unei politici ce nu da rezultate.

Ce crede americanul de rand? In primul rand este suparat. Este suparat pentru ca traieste intr-una dintre cele mai avansate societati din lume, o tara care a castigat in ochii planetei standardul de model al libertatii si democratiei, pentru a descoperi in ultimii ani ca a trait o iluzie, ca toate idealurile pe care s-a
construit aceasta societate au trecut printr-un process degradant ce poate fi asemanat unui outsourcing de resurse brutal si suicidal. Caderea sistemului financiar a demonstrat clar ca orce are o limita,
si mai devreme sau mai tarziu indecenta si abuzul in practicile finaciare de camatarie ale bancilor sau operatiile virtuale ale companiilor de asigurari se vor intoarce ca un bumerang de unde au plecat. A salva aceste companii cu bani publici inseamna a legitima un viol monstrous in timp ce omul de rand este lasat in strada fara nici o acoperire. Se stie clar ca de schimbat nu se mai poate schimba nimic, ca nu exista profilaxie, ca totul este un pansament pe un picior de lemn, ca mai devreme sau mai tarziu lucrurile se vor repeta, pentru ca ele functioneaza in baza aceluiasi design.

Anul este 2009. Un an transparent, in care sistemele sau dat de gol, in care oglinjoarele si margelele cu care am fost ademeniti ne-au privat pana si de vise. Cand realitatea cade greu si loveste solul putem spune cel putin ca exista o speranta, ca prabusirea fara parasute s-a terminat si singurul lucru care mai ramane este sa incercam sa ne ridicam in picioare. Ce urmeaza este greu de prezis. Trezirea din vis este nalucitoare, ajustarea la realitate un proces de renuntare la imaginatie. Dar hai sa nu exageram. Inima sus, ma duc sa imi fac o spuma de capsuni pe care voi presara eroism si pun bamele congelate de la Cora in apa rece pentru ca sa fac o mancarica buna de ziua inaugurarii.

Inaugurarea

Hai sa ne inchipuim ca aceasta inaugurare ar fi avut loc in Piata Universitatii. Te gandesti la ceea ce ma gandesc eu? Sa lasam asta pentru un articol despre inaugurarea viitorului presedinte al Romaniei.

In fata unei multimi frenetice ce a infruntat temperaturi sub zero grade, si a unei audiente de milioane de telespectatori din intreaga lume, a fost inaugurat ca cel de-al 44-lea presedinte al Statelor Unite, Barack H. Obama .

Aceasta inaugurare este un moment istoric nu numai pentru americani, dar si pentru toata planeta. Ea este in acelasi timp o mare usurare pentru cei care vad iesirea din scena a lui George Bush, si spera ca
noua administratie politica va aduce o schimbare miraculoasa in ceea ce este considerata a fi cea mai mare criza din istoria lumii.

Inaugurarea a avut loc cu o precizie de ceasornic, un exercitiu festiv de trecere in revista a celor ce pleaca si a celor ce vin, marcat de interpretarile remarcabile ale Arethei Franklin, Itzhak Perlman si Elisabeth Alexander.

Data fiind asteptarea ce a premeditat aceasta inaugurare, ea s-a desfasurat cu o simplitate dezarmanta. In discursul sau, presedintele Barak Obama a raspuns la cateva intrebari esentiale legate de economie si politica externa. America este in declin, problemele cu care ne confruntam sunt reale si rezolvarea lor sta in fiecare american care trebuie sa vada in ele o sansa de a lupta pentru fericire personala, de a alege speranta in locul fricii.

Una dintre frazele care vor risipi tone de cerneala in comentariile jurnalistilor este legata de interesul American peste ocean. Cei care au mutat economia peste ocean, sau au luptat in razboaie peste
ocean au servit interesele poporului American, spune Barak Obama. Pentru cei aflati in razboi, noul presedinte a amintit ca lumea apreciaza pe cei care construiesc, nu pe cei care distrug.

Va ramane sa vedem in urmatoarele luni cum va rezolva noua administratie economia si implicarea Americii in conflictele din Irak si Afganistan sau atitudinea sa fata de conflictul din Gaza. "Humility and restraint" doua cuvinte ce pot sugera o concentrare asupra problemelor din interior.

Altfel, cuvantarea in fata celor un milion si jumatate de persoane, cea mai numeroasa din istoria inaugurarilor prezidentiale, nu ne-a spus nimic nou din ceea ce stiam despre programul declarat in timpul candidaturii. Unii comentatori au sezizat insa faptul ca Barack Obama, in comparatie cu alti presedinti a folosit foarte rar cuvantul "Eu", mai precis , de trei ori, si aceasta sugereaza clar viziunea de responsabilitate colectiva pe care o vede in solutionarea problemelor.

Atunci cand vrei sa fii sigur ca cineva a plecat, mergi cu el pina la poarta. Asa a facut si Barack Obama care l-a condus pe Bush pana la elicopter. Pentru noi romanii, iesirea din scena cu elicopterul aminteste de iesirea din scena a unui dictator. Pentru americani inseamna iesirea din scena a celui mai nepopular presedinte din istoria Americii. Au fost 8 ani care au dus America intr-un miasm fara precedent. Diferenta dintre romani si americani este perceptia pe are o avem despre acceptanta istorica. Pentru americani istoria sta pe umerii natiunii. Pentru romani, acceptanta cu candoare a istoriei este o lectie care trebuie invatata. Un sistem politic functioneaza pentru "ca se poate". Lipsa de la ultimele alegeri a
peste jumatate din romani spune ceva despre spiritul cu care ne imbratisam propria istorie.

Barack Obama, primul presedinte de culoare din istoria Americii , a ajuns sa vada acest vis pentru ca americanii au crezut in schimbare si au luptat pentru ea in mod activ si pe toate fronturile. Cei care
au urmarit lupta din timpul campaniei electorale au asistat la cea mai efervescenta implicare in politica a unui popor, de la confruntari in lumea virtuala, la colecte private de fonduri, voluntarism, demonstratii, mitinguri si luari de pozitie clare si declarate.

Hai sa ne ridicam , sa ne scuturam de praf si sa incepem construirea unei ere noi. Aceste cuvinte ale lui Barrack Obama sunt desigur cele mai puternice din discursul sau. Realismul incepe cu acceptanta. Este primul pas cu care incepe o schimbare. Ca orce altceva, ea apare in mintea noastra. Ceea ce ne asteapta
aici in America si nu numai, vor fi momente istorice echivalente cu cele traite de parintii si bunicii nostrii care au trecut prin razboaie, au suferit recesiuni si inflatii, si au tras de fiecare data o linie sub care scria "viata merge inainte".

Well, in timp ce la Washington, se consuma langusta, fazan si rata, sufleuri cu asparagus, sponge cake cu scortisoara, surprize culinare din Kenya, si asistenta priveste un tablou de Thomas Hill, ma intorc la spuma mea de capsuni si la mancarica de (o) bame pe care o sa le consum cu religiozitatea pe care o impune momentul. Este 20 ianuarie 2009. Un fior de teama s-a strecurat in inima tuturor celor care
priveau parada de pe Pennsylvania Avenue. Barack is Michelle Obama au iesit din masina blindata ce ii ducea spre Casa Alba. Un semn de totala identificare si uniune cu cei care au venit la aceasta celebrare si un exemplu personal ce sprijina indemnul sau de a alege speranta in locul fricii.

Sa ne tinem pentru un moment respiratia. The future is young, God Bless America, si toti copii lumii.