Ziua întâi

Deşi marea majoritate a jurnalelor sunt datate, eu mă făresc să fac asta. Nu vreau ca niciodată să-mi amintesc cu exactiate când s-a întâmplat. Mi-ar cădea mai bine să încep cu: a fost odată... să mi se pară ca o poveste ce poate nu a fost niciodată, sau poate o trăim în fiecare zi şi o întâlnim la fiecare pas.

Ca să scriu despre mine, nu este chiar aşa de simplu, cu toate că acesta e doar un jurnal ce probabil nu-l va interesa pe nimeni. Totuşi, vreau să scriu. De ce? Pentru simplu fapt că vreau să spun cuiva ceea ce n-aşi reuşi niciodată s-o fac cu viu grai.Cu toate că ceea ce voi scrie s-a pe trecut cu ceva timp în urmă, eu tot jurnal voi numi acest caiet. Poate ar fi fost mai indicat să-l numesc "Însemnări", dar mi se părea un pic prea tehnic.

Înainte de a începe să scriu visele, întâmplările şi coşmarurile prin care am trecut, îmi voi face o mică prezentare. Mă numesc Adela D. şi m-am născut acu 27 de ani într-o localitate din sudul Moldovei, C. Părinţii mei, ţărani ai locului nu au ieşit niciodată din judeţ. Eu, fată de ţăran cu multe lipsuri nu am urmat decât cele opt clase gimnaziale, rămânând împreună cu cei trei fraţi ai mei acasă să ajut la treburile câmpului. Mulţi dintre vecinii tati îi spuneau să mă dea la liceu că sunt fată frumoasă şi isteaţă, dar tata nu a vrut sub nici un chip. "Ce să facă acolo? Să se strice de tot?" Că aş fii frumoasă nu prea credeam. În ochii mei a fi o femeie frumoasă trebuia să te asemeni cel puţin cu "Doamna" - aşa îmi plăcea mie s-o numesc - din singurul tablou pictat pe pânză din casă de nu ştiu ce rudă de-a mamei. Acea Doamnă era o tânără femeie îmbrăcată într-o rochie cu crinolină albă, părul negru îl avea revărsat în valuri pe spate, ochii mari şi buze subţiri rşii. Cu aceea imagine aş fi frut să semăn eu, dar nu puteam. Părul meu de un blond aproape şate, ochii verzi ce semănau cu două crăpături în scândură, nasul un pic cârn şi gura ce mi se părea prea mică... ce mai mi se părea că arăt odios şi pe de-asupra mai eram şi slabă ca dracu'.

Ca orice tânără de numai optsprezece ani, de la ţară, naivă şi plină de sine, proaspăt desflorată de către prietenul meu, Costel, un tânăr solid şi foarte frumuşel de douăzeci şi şapte de ani; un tânăr umblat prin lume şi cum se spune, un bun cunoscător al vieţii, trecut şi cizelat de ea, am îmbrăţişat cu multă fericire visul de a pleca în Occident. Costrel mi-a descris Occidentul în culori atât de vii, încât, aş fi renunţat la orice pentru a merge acolo.

Zi de zi îmi povestea despre viaţa din Spania în care îţi puteai permite orice capriciu. Ca fetişcană tânără şi dornică de mult prea multe lucruri decât îmi puteam permite, într-o zi, l-am rugat pe acesta - imediat ce ne-am trezit din farmecul iubirii pătimaşe - să mă ia cu el în Spania.

- Voi lucra şi eu la vre-un bar şi vom aduna bani pentru nunta noastră, pentru un apartament... spuneam eu visătoare fără a-i opserva faţa schimonosită atât de mirare, cât, chiar mai mult, de ironie.

Niciodată el nu mi-a cerut să-l urmez. Nu mi-a spus direct, dar tot timpul când mă întâlneam cu el, căuta prilej să-mi injecteze creierul cu tot felul de facilităţi ce le puteai avea acolo şi aici nu, încât farmecul acestei ţări îmi pătrunse şi-n călcâie.