Grafică Florin Pucă

G.M.: O întâlnire aproape imposibilă. Dar, virtual, se poate orice…

Baudrillard: Despre ce dorești să vorbim?

G.M.: Despre viața dumitale.

B: Este paradoxal să fac o retrospectivă asupra unei vieți care nu este prospectivă.

G.M.: Da. Viața dumitale nu poate fi privită retrospectiv și nici prospectiv. Ci doar ca „prezent”. Ca dovadă că ești aici. Cine vorbește de „moartea” lui Baudrillard, habar n-are despre ce vorbește. Ea este un simulacru.

B: Într-un fel soarta mea seamănă cu a lui Orfeu. Care, aruncând rapid, peste umăr, o privire spre Euridice, este condamnat ca într-un prezent continuu să rămână în Infern. Este că și când viața mea pre-existând ei înșiși își pre-simte propriul sfârșit - care însă nu mai apare niciodată - chiar de la naștere….

G.M.: Prin urmare „tăiești” într-un prezent infernal fără sfârșit. Fără scăpare. Din „momentul”…

B: Din „momentul” - dar este un non-sens să vorbesc despre un astfel de „moment” într-un „prezent” în care fulgerător și mereu se schimbă toate (o pură, veșnică, schimbare) - deci din non-sensul „momentului” apariției uni gând radical.

G.M.: ?

B: El, acest gând, este ex-centric în raport cu ceea ce este numit „realul”. Este străin dialecticii care joacă între doi poli. Este străin chiar și gândului critic care se referă la un ideal al realului. Este mult mai aproape de un „altfel” de real. Nu are rădăcina într-o transcendență ideală. Este „punerea în joc” a lumii așa cum o vedem, pipăi, gusta, mirosi, auzi - iluzie materială și imanentă. Întocmai cum metafora este un joc cu adevărul. Un astfel de gând-trăire, pare a veni din cu totul alte părți.

G.M.: De unde?

B: N-am „timp” să știu. Timpul, pentru mine, este moment fără durată. Iar eu sunt într-o astfel de „durată” și ea este în mine. Nu pot ”ieși” din ea. Așa cum nici Orfeu nu poate ieși din Infern. Ceva care se întâmplă tot „timpul” la nesfârșit fără să ști dacă e bine sau rău. Fără să se repete. Întocmai ca în „Cartea de nisip” a lui Borges. După un plan pe care nu-l ști. Pentru că faci parte din el și nu tu l-ai proiectat. Și pare absurd. Și este absurd. Și nu ai nici măcar „timp” să te gândești la o astfel de absurditate.

G.M.: Dumneata, un fir de nisip – Borges. "Metaforă joc cu adevărul". Eu, vânătorul Gracchus – Kafka. "Simbol care rătăcește între două lumi". De fapt suntem, într-un fel, o medalie cu două fețe identice. Și, totuși, diferite…

B: Poftim?

G.M.: Nimic. Îmi auzeam gândurile…Continuă, te rog.

B: Eu însumi un călător care pășește nesigur asupra unui manuscris pierdut și care, împotriva unei evidențe suportabile, dorește să reconstituie societatea care este descrisă. Care s-a schimbat, între timp, de zeci, sute de mii, milioane de ori. Ca și mine…

G.M.: Hai să ne oprim un „moment”, dacă e posibil așa ceva – și virtual, da - din drumurile noastre nesfârșite, paralel-intersectate, mereu aceleași dar shimbătoare, fără sfârșit; cărora le bănuim un astfel de „sfârșit” care însă nu apare și nu știm dacă va apărea. Și să încercăm să privim totuși retro-spectiv.

B: Orice, se zice, a început cu obiecte, deși nu există un sistem de obiecte. Apoi s-a trecut la "sisteme" de fenomene și acum la "sisteme" de evenimente. Critica unor astfel de entități a fost bazată pe semne saturate cu înțeles, împreună cu fantezia asociată unei logici inconștient, aprioric, "date" și, ulterior, cu o prestigioasă logică analitică mai mult sau mai puțin conștientă. Între aceste două logici se află visul antropologic: visul obiectului ca existent deasupra schimbării și uzurii, deasupra și în afara echivalenței ci supus identității; dublat de cel al visului unei logici sacrificiale („zeii prin sacrificiu au sacrificat sacrificiul” s-a zis), a unui dar, revărsare, virtualitate, „consum împărțit cu diavolul”, un schimb simbolic.

Toate acestea încă există și simultan ele dispar. Descrierea acestei proiecții a unui univers imaginar și simbolic a fost un obiect/fenomen/eveniment-oglindire al subiectului. Opunerea subiectului și a unei asemenea entități distincte a fost mult timp încă semnificativă cum a fost o imagerie profundă a oglidei și scenei. Scena istoriei ca și scena de fiecare zi apare în umbra istoriei ca o progresivă dezbrăcare a unei așa zise „evoluții”. Astăzi scena și oglinda este dată pe un monitor și o rețea. Aici nu mai există nici o transcenență sau adâncime ci numai o imanentă suprafață a operațiilor de desfășurare, plată, liniștită, calmă și funcțională a comunicării. Obscenitatea începe atunci când nu mai există spectacol, scenă, iluzie, atunci când orice lucru devine imediat transparent, vizibil, expus în inexorabila lumină a informației și comunicării. Nu mai facem parte din drama alienării ci suntem cuprinși de extazul comunicării.

G.M.: Stop cadru! Dacă eu Gracchus, mă întrerup din drumul meu între două lumi și mă plasez pe calea dumitale, cea a unei veșnice schimbări care acționează în background-ul lumii așa cum o „vedem, „pipăi”, „auzi”, ș. a. m. d., schimbare din care te-am făcut să te „oprești” pentru o clipă (și dacă toate astea sunt posibile), nu cumva ai o senzație stranie, fără să „conștientizezi” sau „conștientizând intuitiv”, fulgerător, fără durată care, acum, a devenit „durată” (pentru reflecție)?

B: Nu știu, nu înțeleg ce vrei să „comunici”.

G.M.: Nu eu comunic acum. Ci dumneata, împreună cu mine care am devenit una și aceiași, să zic „entitate”. Dacă a ne privi, privim, de „sus” (ne-am detașat), ce „vedem” ca simplu „martor”, neimplicat, neidentificat nici cu „firul (virtual) de nisip” și nici cu „vânătorul Gracchus” ?

B: Păi îl văd pe „vânătorul” Gracchus. Zace nemișcat, pare că nu mai respiră și totuși numai mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morții sale. Într-o oarecare măsură, este și în viață. Luntrea sa furnerară a luat-o pe alt drum: o fi fost o mișcare greșită de cârmă, o clipă de neatenție a cârmaciului care l-a dus în fața unui ecran. La care privește. Într-un timp căzut din ore. Încremenit. Așa se face că el, care a vrut să trăiască numai prin munții săi natali, călătorește după moarte prin toate țările lumii care se mișcă în jurul său. Gracchus le face semne altora și ei, chipurile, răspund, „comunică”. Are senzația că se află el însuși dincolo de ecran. Și mai are senzația că, alături de alții bate mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste țări ale lumii, urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă iar când vede unedva, sus, o poartă strălucind, se trezește împotmolit, fără rost, pe cine știe ce apă terestră.Viciul fundamental al morții sale îi rânjește în cabina ambarcației….

G.M.: Iar „poarta” aceea a „legii” – nimic misterios. Sau misterul însuși pe care nu-l mai poți „percepe” pentru că faci parte din el. Te-a înghițit. Carte de nisip. Îți îndrepți degetul să cauți prima filă. Zadarnic. Între mână și copertă se întrepun, de fiecare dată, alte file. Parcă izvorăsc din carte. Acum cauți sfârșitul. Imposibil. Numărul acestor pagini este de-a dreptul infinit. Nici una nu este cea dintâi; nici cea din urmă. Nu știi de ce sunt numerotate în mod arbitrar. Poate pentru a da de înțeles că termeniii unor sume infinite, într-un număr de asemenea infinit, atât sumele cât și numărul lor, admit orice număr. Siruri întretăiat-paralele. O rețea cu un număr infinit de dimensiuni. Toate însă corelate într-un mod de-a dreptul absurd. Lipsit de orice semnificație.

B: Chiar tu, vânătorul Gracchus, o dată pătruns prin poarta aceea a „Legii” mult râvnită, uitându-te cu o lupă la coperțile și cotorul uzat al cărții pentru a înlătura posibilitatea oricărei șarlatanii constați că unele imagini ce apar între două mii de pagini nu se repetă niciodată. Simți că ea e un obiect de coșmar, un lucru nefiresc ce infestează și pervertește realitate. Și regreți acea „împotmolire fără rost” pe cine știe ce apă terestră …

G.M.: Mie-mi spui? Lui Gracchus care ți-a luat locul? Și care este acum, pur și simplu, un „fir de nisip” care apare și dispare simultan, ex-centric, lipsit de orice reper. În contrast cu vechiul, bunul, liniștitorul discurs asupra realității și raționalității – pe care îl mai țineam încă minte și-l rosteam ca pe o rugăciune împotmolit adesea între „două” lumi. Discurs care paria pe faptul că există ceva (ceva cu sens) mai curând decât nimic și care, în ultimă instanță, se baza pe păstrarea unei lumi obiective și descifrabile? Aceasta era clar o reducere ad absurdum a limbajului. Numită „conceptuală”. Iar ce „văd” acum este, de fapt, o trasfigurare ironică prin limbaj care constituie chiar evenimentul limbajului. O restituire fundamentală a lumii și limbajului cu care…

B: cu care gândul acesta rebel, radical, restituie iluzia fundamentală a lumii și limbajului și prin care el, gândul acesta, lucrează… Un gând anti-gavitațional care caută să ajungă la o „ex-centricitate” a realității, o atracție globală a vidului către periferie.

G.M.: transformată, implementată, în lumea atât de familiară a „văzului”, „auzului”, „mirosului”, ș.a.m.d. „obișnuite” din care noi doi într-unul singur, fără să știm cum, ne-am desprins. Și acționează acolo și acum prin rețele multiple „wireless” din care orice protecție „firewall” care mai are pretenția de a păstra secretul personalității și subiectivității a devenit și ea o iluzie. Fiecare „nod”, dintre milioanele, miliardele, miliardele de miliarde, al unei astfel de rețele fiind câte un „Gracchus” care nu mai plutește dezorientat, la nesfârșit, pe apele Stinxului între „două” lumi ci face parte, simultan din ambele fără nici o ieșire, identic cu el însuși și identic cu toți ceilalți…

*

Aici m-am tezit. Intrând într-un alt coșmar. Mai „coșmăresc”. Nu cumva ceea ce ne-a făcut, pe mine și pe Baudrillard, să „percepeam” anterior, împreună cu Gracchus devenit „fir de nisip” nu există de fapt decât în „realitatea” percepției noastre absurde ? Care este rodul Creației de nivel superior și care se joacă cu noi ! Jocul acesta nu este cumva conceput astfel încât Divinitatea să scape de singura ei posibilă moarte și anume plictisul? Și de aceea nouă, creaților, ni s-a dat aparent "cheia" jocului – ironie la puterea „aleph” a unui singur univers – cheie pe care noi o căutăm mereu, uneori fără să știm? Având iluzia că găsirea aceastei chei ne poate face Dumnezei, jocul având în el „cheia” propriei distrugeri. Deci având miză?

Sau și mai abominabil. Chiar dacă vom găsi o astfel de "cheie" , nu va fi cumva decât, pur și simplu, un „simulacru” al ei? Pentru că niciodată nu vom putea să luăm locul Creatorului ! Deoarece o astfel de „parolă”, „cod genetic”, etc., se schimbă încontinuu. Printr-o ironie (absolut) supremă, la puterea unui „tau” de „aleph-uri” al unor universuri transfinit numărabile. Fiind definitiv condamnați să rătăcim într-un desiș nesfârșit în care „regulile jocului” se schimbă „instantaneu”. Nefiindu-ne acordată nici o șansă de a desconspira ceea ce, într-adevăr, este o „crimă perfectă”. Inclusă în „Logosul Divin” heraclitean. Care demistifică acum superba, „dată o dată pentru todeauna”, „imuabil-neschimbătoarea” „Lumea a Ideilor” (poveste) platoniciană. Cea care ne-a vrăjit manipulându-ne de peste douămii cinci sute de ani. Și nu ne mai rămâne decât altă manipulare. Și anume să urmăm inconștient și plini de speranță, soluția pe care o propune Baudrillard, râzându-și în barbă, că ne-a creat o nouă iluzie „creaționistă”. Pentru că spune el: ” Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificația. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care sosește prea tarziu și care este numai, ca și adevărul, un raport oficial decalat in timp”. Și proștii îl cred. Crezând totodată în „redemptivitatea” (izbăvitoare) a artei în general redusă la „text”. Producând, în numele unei „libertăți” (care însă este condiționată, libertatea unor automate stohastice) siruri de cuvinte mereu noi, abracadabrante, la nesfârșit. În speranța că din deliruile lor (sistematizate) patologice, va rămâne, din pură întâmplare, ceva care să se potrivească cât de cât cu „cheia” origiară și originală aleatoriu ubicuă care, chipurile, produce noi și noi „realități”. Realități ale căror aceste șiruri de cuvinte le sunt vestitori. Ca apoi el, Baudrillard, să revină mefistofelic: „Nu știm cum stau lucrurile cu virușii, care le este destinația, dacă au vreuna. Mai mult ca sigur, tocmai pentru că nu au destinație, au o eficacitate atât de tulburătoare. Apariția bruscă a unei cauzalități indterminate pune totul sub semnul întrebării. Brusc, gândirea trebuie și ea să devină virală. Cu tot ce-i mai bun și mai rău în asta”. Și aceiași proști, trezindu-se, rămân din nou gura căscată. Și, de astă dată, fără replică. Lăsându-se furați de o asemenea „gândire virală” cu toate „consecințele” ei pe care le și acceptă. În lumea „plată, liniștită, calmă și funcțională a comunicării” unde „Obscenity begins when there is not spectacle, no more stage, no more illusions, when everythings becomes immeditely transparent, visible, exposed in the raw and inexorable light of information and communication. We no longer partake of the drama of alienation, but are in the exstasy of communication”, care a devenit acum „Lumea noastră cea de toate zilele” – un simulacru.

*

Vreți concluzii? Eu, deocamdată, n-am. Poate în alt text. Până atunci cred că e un bun exercițiu de „libertate” să le tragă fiecare în parte.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Jean BAUDRILLARD, Paroxistul indiferent, Ideea Design & Print, 2001.
Jean BAUDRILLARD, The Ecstasy of Communication, Semiotext(e) Foreign Agents Series, 1988.
Jean BAUDRILLARD, Simulacra and Simulation, Ann Harboor The University of Michingan press, 2004.
Jean BAUDRILLARD, Radical Thought, http://www.uta.edu/english/apt/ collab/ texts/radical.html , translation of Jean Baudrillard's „La Pensée Radicale”, published in the fall of 1994 in French by Dens Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994.
Jorge Luis BORGES, Cartea de nisip (proză completă ,2), Polirom, 2006.
Oskar BEKER, Fundamentele matematicii (Partea C. Teoria mulțimilor –texte de Georg Cantor, ’Fundamentele unei teorii generale a varietăților (1883)’), ed. Științifică, 1968.
CONVORBIRE particulară a autorului cu Andu Moldovan.
Franz KAFKA, Vanatorul Gracchus.