Recenzie realizată de E.N., filolog.

"Am citit cu atentie, intr-o zi a linistii si a linistirii, placheta de versuri. Nu m-am gandit de ce nu ii zice plachie de versuri si s-a distorsionat cuvantul spre placheta. Trebuie sa vorbesc cu tine despre poezie, despre poetii contemporani, despre ultimul val sau penultimul, despre metafora, despre efectul creatiei ultimului val asupra limbii romane, despre erodarea acestei stanci de catre fermentii poeziei contemporane, despre disparitia folclorului romanesc si aparitia unei noi forme de creatie a unor miriade de poeti anonimi, despre epidemia de stafilococie poetica, ca boala autoimuna, ce se manifesta prin eruptii la nivelul sufletului, eruptii de pustule pline cu cuvinte dureroase, care se sparg la prima atingere cu gandul sau cu privirea, imprastiindu-se in puzderie de cioburi, cuvinte-metafora, ce se fac tandari de metafore, din care nu mai poti reface cuvinte. Sa vorbim despre cuvantul de inceput, Cuvantul cel Mare, din care au iesit toate cuvintele, pe care le sfarma noul val, ca intr-un joc nevinovat al unor copii tristi ce le umfla ca pe niste baloane pana se sparg si pe care nimeni nu le mai poate reface din zdrentele de cauciuc. Sa vorbim despre Virtualia, acest vitraliu policrom care lasa sa treaca toate roiurile de cuvinte deoparte si de alta a sa, in spatele caruia va ascundeti caci permite sau nu permiteti atingerea si privirea fata catre fata. Unii de frica, altii de prea multe griji, altii de prea multa iubire adunata, altii pentru ca nu v-ati recunoaste privindu-va in oglinda sufletului celuilalt. Imi doresc o dupa amiaza linistita, in care sa merg rectiliniu, pe zapada neinceputa, alaturi de tine sau de alt virtuos din Virtualia, si sa vorbim despre cuvantul uscat, cuvantul care vindeca, cuvantul care mai are carne si oase, cuvantul plin si cuvantul gol, despre cuvantul viu si despre cel mort. Prea multa suferinta imaginata, prea multe doruri rebele, care ne supara pentru ca nu se aseaza asa cum vrem noi si nu raman unde le trimitem noi, prea multe masini de sfaramat sulfete si cuvinte, prea multi ochi fara lacrimi, prea multe nuci fara miez. Noul val e un tsunami care creste pe neobservate si se indreapta spre Limba Romana pe care, fara voia sa, o ameninta cu uciderea, cu strege din memorie. Noul val este apocalipsa Limbii Romane. Nimeni nu observa, oamenii petrec, se insoara, isi cumpara pamanturi si boi, si nu baga de seama, nu aud cum vine Apocalipsa Limbii Romane, care se strecoara noaptea, ca un hot. Deja a fost detronata litera mare de la inceputul propozitiei, deja rima mai mult ne incurca, asa ca ne-am bagat picioarele in ea. Eutanasierea Limbii Romane se face cu materialul clientului. Nu funia si sapunul, nu injectia letala ci insesi esenta ei poetica, metafora este instrumentul - golirea de sens si distorsionarea ucid prin augmentare, contragere, translare, rasturnare in oglinda, logica formelor in miscare, incoerenta planurilor, fracturare, prescurtare, combinare, repetitie, alaturare aleatorie, tot ceea ce este metoda si nu inspiratie. Peste cateva decenii, Noul val va constata ca e singur, absolut singur, pentru ca nu este inteles decat de el insusi, nimeni nu il intelege, el vorbeste alta limba, in care cuvintele au disparut si in loc au pus metafore, care se modeleaza precum bulele de silicon. In primele ore de lectura, scrierile mi-au creat o tulburare a gandirii coerente, a mentalului, o tristete fara obiect. Cuvintele imprastiate in cioburi de metafore cenusii generau deznadejde si impotenta psihica, ma invarteam intr-o sfera intunecata fara iesire si fara solutii. Mi-am amintit unde va aflati, cu cine mergeti. Scriitorii modernişti, avangardiştii a caror marturie poetica tulbura omul, inducându-i frică in fata lumii în schimbare, asaltata de ciori pe ruine, zdrente si resturi menajere, dar si in fata propriei existenţe, in care implinirea idealurilor este impinsa mereu mai departe, pentru ca visurile nu se mai realizeaza la tinerete ci la batranete. Toate semănau in mine dezordine şi anxietate. Am lasat-o cateva zile, sa se decanteze, raportandu-ma la Cuvant. Am reluat, avand alaturi de mine Cuvantul. Asa mi s-a clarificat ce este cu acest nou val. E valul deznadajduitilor, al trufasilor( nu sfintilor) zavorati in turnul de fildes, al timizilor, al traumatizatilor, care se subsumeaza lui Adrian Leverkühn, personajul lui Th. Mann din "Doctor Faustus", omul cerebral al refuzului, al izolării, al rezervei, al distanţei, ce anunta "omul de tip nou", intelectualul noului veac, individualist şi mizantrop, care neagă orice creaţie dedicată binelui umanităţii.O lume care întoarcesau a intors spatele lui Dumnezeu, determina evoluţia la scara planetara a motivului faustian, ce devine treptat parte integrantă a conştiinţei omenirii, amenintand cu ateismul, mai ales in spatiul ortodox, ultima reduta ce rezista atacului faustian. Individualismul, autonomia şi subiectivismul virtualilor converg spre existenţialismul ateu, ce a încărcat cu tragism toata creatia generatiei ultimului si penultimului val si care conduce la agnosticism şi pesimism fundamentat pe conceptele filosofice ale lui Kierkegaard, Husserl şi Heidegger , Nietzsche, Jean Paul Sartre şi Merleau-Ponty, de care, poate, ca cei mai multi dintre virtuali nici nu au auzit.

Creatia lor reflecta un umanism al singurătăţii şi contingenţei fiinţei umane, angoasa şi disperarea născute din ideea că omul este o fiinţă a neantului, "fantoma trecatoare intr-un haos ostil", cum spune prof. D. Roşca. Sa nu uitam ca "moartea lui Dumnezeu"( Nietzsche) a marcat nu o ruptură brutală în orizontul unei religii particulare, recte iudeo-crestina, ci o desprindere generală a omenirii moderne de contactul cu Transcendentul. Prin decretarea de catre Nietzsche a acestui eveniment, omul a ramas, in consecinta, singurul erou veritabil în Univers, fiind implicit slobozit nu de un rău, ci de un bine, de care dispunea după plac, adică este eliberat de secundaritatea lui cosmică, datorită căreia beneficia de limitarea responsabilitatii. Moartea lui Dumnezeu ia responsabilitatea din mainile lui Dumnezeu si o pune pe umerii omului in fata Universului, amaratul om devenind astfel garantul tuturor valorilor. Aceasta este adevarata tranzitie si pe acest fundal si in aceasta cauzalitate, evenimentul a generat un personaj tipic - Adrian Leverkühn, astazi multiplicat la scara universala, ca reprezentant al omului secolului XXI, care scrie versuri in proza, proza in versuri, muzica fara melor si ritmica fara muzica, pictura fara subiect si rame fara pictura, teatru fara actori, actori fara teatru, arta in strada, pe butoaie, toate inunda toate publicatiile, pe toate meridianele, in toate limbile.

Distorsionarea imaginii coerente a lumii, disocierea Eu-lui, deschiderea conştiinţei spre inconştient, evadarea din temporalitatea ontologică printr-o emigrare interioară, dezvaluie o atitudine catabasică a virtualilor, în care sentimentul destinului uman este perceput ca o „retragere din orizont”, cum spune Blaga, generatoare de pesimism. Totusi, dincolo de ceea ce se revarsa in metafore, anxietatea lor incumba axiomatic şi potenţialitatea latentă a renaşterii, deoarece, pentru a supravieţui, întotdeauna „une certaine forme d’amnésie est absolument indispensable”. Pentru a supravieţui, traumatizaţii trebuie să iasă iarăşi la viaţă din infern, din lumea morţilor. După o relativă perioadă de „împietrire”, în care au trăit experienţa prăbuşirii orizontului temporal, pot privi dincolo de timpul cotidian, pot să-şi înscrie existenţa într-o dimensiune atemporală, care poate fi si poezia. Artiştii postmodernisti ai Virtualiei, trăind în propria lor suferinţă o parte a marii traume suportate de toate fiinţele împreună, pot găsit calea spre lumină prin umor, prin ironie, ridicându-se spre o creştere spirituală şi o exprimare transpersonală devenind agentii de disolutie ai fricilor si pesimismului general. Ca si Verlain, Mallarmee, Baudelaire sau Rimbaud,cu care se aseamana in tendinta lor de a incifra in simboluri suferinta si idealurile lor, "virtualii" sunt niste „exploratori” ce forjează verbul poetic accesibil tuturor sensurilor, căutând o limbă noua ce vrea sa rezume totul – parfumuri, sunete, culori, vibratii. Creatia lor, as spune o pastisa a simbolismului, ne anunta ca si noi, vietuitorii acestui taram am intrat, iata, abia acum, dupa 100 de ani, intr-o Age of Anxiety. Cine sau ce ne-a aparat de primul val al Age of Anxiety? Cum? Umorul lui Caragiale, al lui Toma Caragiu sau Amza Pelea, natura noastra balcanica mistocara, inclinata spre relativizare? Ce va urma? Simbolistii au rescris o frumusete de limba franceza, modernistii au adus ritmuri si cadente insolte. Postmodernistii Virtualiei ce fac? Fac Limba Eminesciana, in care s-au rasfatat Stanescu si Blaga, o noua limba de cioburi? Vor exista oare, in viitor, arheologi ai Limbii Romane capabili sa o reconstruiasca din cioburile pe care le vor lasa cei ce se joaca cu cuvintele ca si cu margelele de sticla? Da-mi un raspuns ca sa cred. Virtualii sunt inteligenti, sensibili, perseverenti, senzorii care preiau orice schimbare din mediul in care traiesc virtual sau real.

Ceea ce faci tu este extraordinar pentru Istoria Literaturii Romane. Te ingrijesti cu responsabilitate de a aduna creatiile acestor sute de Leverkühne. Virtualia I-X este un document istoric, este tabloul unul fenomen viu, care face deja istorie, ce dezvaluie cel mai explicit cum si cat de traumatizate au fost generatiile tranzitiei pre- si postrevolutionare. Ce a ucis tranziitia in aceste generatii, ce a ramas intreg din ele. Ce va creste din ce seamana ei???"

Iaşi, 28 decembrie 2012