iubito
niciodată nu am bănuit
albastrul ferestrelor
sparte în noi uneori
cînd se zbat anii în pulberea anilor
își smulg din țîțîni trupurile
înflorind țăndări peste umbra sînilor tăi
izbindu-mi umerii
lăsînd stinghii să străpungă lungul oaselor noastre
caste gerunzii răzbunîndu-ne călătoriile
imaginare interzise ineluctabile
mereu și mereu
în aceeași direcție pe care o urîm atavic
din închisoarea de cuib
a clepsidrei