Iubesc păcatul și urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adânc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă și nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie -
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste și mie
Mă furi în pat că să îți iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îți dau și-ți cer iubire
Legitimă și nu răsadul milei
Ce-așteaptă-nmugurind compătimire.
Vei căuta ce astăzi nu alegi
Și ai să fii exemplul ce-l renegi!

6 I 2008

Sonnet CXLII, by William Shakespeare
Love is my sin and thy dear virtue hate,
Hate of my sin, grounded on sinful loving:
O, but with mine compare thou thine own state,
And thou shalt find it merits not reproving;
Or, if it do, not from those lips of thine,
That have profaned their scarlet ornaments
And seal'd false bonds of love as oft as mine,
Robb'd others' beds' revenues of their rents.
Be it lawful I love thee, as thou lovest those
Whom thine eyes woo as mine importune thee:
Root pity in thy heart, that when it grows
Thy pity may deserve to pitied be.
If thou dost seek to have what thou dost hide,
By self-example mayst thou be denied!