nectarul Universului îmi umple braţul
cum umple fagurul înaurit, albina.
ce mamă bună-acest heruv - lumina -
cei şapte ochi ai ei balmând nesaţul!

din Dumnezeu, de Dumnezeu culeasă
lumina-i mesagerul mântuirii
flămândă raclă cerului orbirii
în foamea inimii făcându-şi casă.

de n-ai Lumina, somnul anatem
te-a strâns în zaua celor care dorm
atom epav din lut cuneiform
biet orb în al degringoladei ghem!

să fie, deci, în Univers, Lumină
în ruguri sacre să-şi desfacă floarea
trompete lungi să sune deşteptarea
pe-acest pământ cu soartă clandestină!

să-nceapă ploaia ei, fără măsură,
sădind vecia slavei lui Cristos
cu soarele iubirii drept prinos
şi izbăvirea, mugur de Scriptură.