Îi dădeam zor cu învăţatul, deoarece mai rămăseseră puţine zile până la examenul de licenţă. În ziua aceea, tocmai terminasem de recapitulat materia „Management financiar”. Înţelesesem cum stau lucrurile, teoretic, cu criteriul rentabilităţii, cu rentabilizarea proiectului de investiţie, dar nu pricepeam, practic, în ce fel mă ajută că ştiu aceste lucruri, atâta timp cât trebuie să-mi drămuiesc leafa de dascăl, de la o lună la alta.
Seara, văd la televizor o ştire senzaţională. Steven Ortiz, un adolescent american, a ajuns să se pricopsească, în urma mai multor schimburi succesive, pe un site de licitaţii, în schimbul unui telefon mobil defect, cu un Porsche decapotabil, fabricat în 2000. Aha, îmi zic! Abilităţile comerciale nu se învaţă la şcoală, pur şi simplu există... Iar, în cazul studentului norocos, ele sunt evidente, atâta timp cât Universitatea Harvard urmăreşte cooptarea acestuia.
Ei, dar Steven Ortiz e american, la fel ca şi Kyle MacDonald, cel care a intrat în Cartea Recordurilor, pentru că, pornind de la o agrafă de birou, prin mai multe trocuri, a ajuns proprietarul unei case. La noi, principiul trocului funcţionează puţin mai diferit. Un personaj sugestiv a conturat Ion Creangă. Da, aţi ghicit! Este vorba de Dănilă Prepeleac, cel care a schimbat boii pe un car, carul pe o capră, capra pe o gâscă iar gâsca pe o pungă goală.
Păţania lui Dănilă Prepeleac rămâne actuală şi oglindeşte, oarecum, genul de afaceri păguboase la care românii se pricep de minune. Îmi vin în minte poveştile tragi-comice ale atâtor „Prepeleci”, foşti mineri, disponibilizaţi cu ordonanţa din `97. Mulţi dintre ei, cu plăţile compensatorii primite, au cumpărat o căsuţă la ţară sau o maşină.
Ortacul Dănilă a cumpărat o căsuţă, fără ezitare şi fără negocieri. Cam asta a fost mentalitatea tuturor celor care au investit banii primiţi. Au cumpărat fără să se târguiască, semn că s-au ajuns, că-şi permit să plătească oricât. Deci, contemporanul Dănilă şi-a luat o casă, sperând că va trăi şi va mânca sănătos de acum înainte.
Conform managementului muncii, în centrul sistemului „om-solicitări”, se situează executantul. Or, cine putea fi executant în familia lui Dănilă? Categoric, nu el, deoarece locul pe care îl ocupa în organigramă îi dădea dreptul deciziilor manageriale. Doamna Prepeleac? Doamne fereşte! Capacitatea de muncă a executantului poate fi influenţată de factorii „exerciţiu” şi „antrenament”. În vechea fişă a postului doamnei Prepeleac, intrau sarcini precum: gestionarea salariului soţului, bârfa pe banca din faţa blocului, gătitul de cartofi prăjiţi şi nelipsitele şedinţe la coafor şi cosmetică. Cum să treacă acum la săpatul grădinii ori la căratul apei de la fântână?
Când a venit iarna, Dănilă a tăiat pomii, i-a pus pe foc şi a vândut ce mai putea vinde de prin casă sau din curte, ca să facă rost de bani pentru supravieţuire. Primăvara, a vândut casa rămasă fără gard, fără fântână şi fără pomi. Preţul obţinut a fost foarte mic, dar suficient pentru a plăti o maşină cu care să-şi mute familia şi lucrurile rămase, înapoi, de unde plecase. Nu întâmplător, a apărut în folclorul autohton cântecul:
„Cu banii pe ordonanţă,/ Mi-am umplut sacoşa-n piaţă…” (Cu tra-la-la-urile de rigoare!)
Aşadar, un Dănilă Prepeleac autentic. Doar că povestea lui Ion Creangă se termină cu bine. Personajul lui, iniţial păcălit, reuşeşte să gestioneze situaţia de criză, păcălindu-l, la rândul său, pe Scaraoschi şi ajungând bogat, cu ajutorul acestuia.
Deci, o rază de speranţă tot există, în sensul că, la noi, dacă porneşti o afacere păguboasă, doar dracu` te mai salvează…