De când se stabilise la ţară, părăsind ministerul, ţăranii îl îndrăgiseră. Altfel nici nu se putea! Doar el îi boteza pruncii, îi cununa şi le ierta cu mărănimie pagubele făcute de vite, le dădea sfaturi înţelepte, iar ei îl numeau «tătucă». Îi făcea plăcere să-şi amintească de toate acestea dar în acelaşi timp se gândea că la masa de prânz se vor servi ciupercile proaspete pe care le ducea dimineaţa Palajka în poală.
Chiar în acel moment Savka apăru în uşă cu mănuşi albe şi-l anunţă cu respectul cuvenit că masa e servită.
Semănând cu un clopot, în bluza sa largă, Arcadi Petrovici intră în sufragerie.
Dintr-o dată scărţăiră toate scaunele iar fiul său Antoşa care începuse să chelească şi fiică-sa Lida cu părul bălai, de vre-o douăzeci şi cinci de ani dar deja văduvă, săriră să-i sărute mâna. În aceea zi nu se văzuseră încă. Antoşa de abia s-a întors de la câmp, iar Lida, ca de obicei, dormi până la amiază.
Sofia Petrovna – Sonia, îmbrăcată într-un capot uşor de vară stătea cu polonicul în mână în faţa ciorbei aburinde. Masa era pusă pentru nouă persoane.
Lăsându-se greoi în jilţul din capul mesei, Arcadi Petrovici bătu cu palma peste scăunelul de lângă el.
– Mâşka! Aici!...
Foxterierul se uită la el cu ochii purulenţi, sări pe scaun şi se aşeză pe coada-i scurtă.
– Dar unde este Jean? Chemaţi-l pe Jean... se adresă Arcadi Petrovici toturor şi nimănui
anume.
Dar tocmai atunci se deschise uşa şi în sufragerie, la braţul «torpilorului» său cum îi spunea lacheului, intră Jean, fratele orb al Sofiei Petrovna, amiral în retragere.
A durat mult până îl aşezară la locul său, iar «torpilorul» îşi luă locul cuvenit, stând în picioare în spatele scaunului stăpânului său.
Înalt şi robust ca un catarg, bărbierit neglijent, Jean bocănea cu bastonul său gros podeaua abia îndoindu-şi genunchii, greoi şi ţeapân, din cauza infirmităţii.
– Bună ziua Jeane! îl salută din capul mesei Arcadi Petrovici. Ce ai visat?
La această glumă, repetată zilnic, zămbiseră cu toţii, iar Jean care nu putea să-i vadă
zămbetele, începu să povestească încântat, cu albeaţa ochilor pironită undeva în perete, deasupra mesei.
– Am visat un oraş. Nu cutiile acelea inestetice pe care le numiţi clădiri... Am visat nu o
grămadă de murdărie şi gunoi, nu un cuib al nevoilor omeneşti... într-un cuvânt am visat nu ceea ce numiţi voi oraş. se încruntă povestind.
– Am văzut un oraş fără asemănare de minunat. Tot ce oamenii au creat în arhitectură,
capodoperele trecutului, prezentului şi viitorului, frumeseţe şi confort, un templu demn de omenire... Numai urmaşi voştrii...
– Jeane, ţi se răceşte ciorba...
– Ah, iartă-mă Sonia... Ei, «torpilor nr. 17», leagă-mi şervetul.
– Ordonaţi! Tresări «torpilorul nr. 17» (în ordinea lacheilor, pe care Jean îi schimba des),
care avea şervetul pregătit demult.
– Eu gândesc, că-ă... spuse cu amabilitate Lida, plecându-şi capul blond de madonă.
Va urma.