Oasele albite, uitate prin vreme
De un cal, pe-o sfoară de pădure,
Se-ncălzesc la soare, coastele trireme
S-au oprit şi nu mai pot să-njure.

Iarba se ridică cu gândaci în cârcă,
Fire lungi de verde cresc prin oase
Nimic din ce a fost nu aduce-a hârcă,
A pierit şi teama vreunei coase.

Muşchii verzi îmbracă trupul dându-i viaţă,
Ochii mari sunt plini de margarete.
Vântul, ştirb, prin valul cald de izmă creaţă
Nu adie doruri sau regrete.

Doar ridică iapa verde, în picioare
Ea mirată stă şi nu nechează...
O fi numai cal sau este numai floare?
Buzele ii freamată, e trează!

Şi-n galopul care-l are iar in sânge
Se intinde, mândră, spre câmpie.
A-nceput o noua viaţă de pursânge,
Altă viaţă, altă nebunie.