de ziua ta, femeie,
îţi spun deschis:
îmi aminteşti, acum, pregnant
de trupu-mi muritor
spre tine împins ireversibil
de frica oarbă a morţii

nu uit ochii
ce m-au smintit de atâtea ori,
nici mierea coapsei tale,
dar nu pot să mă prefac
că începutul morţii mele
nu ai fost tu

o, eva,
câte flori îţi îngroapă, azi, goliciunea,
câte ode te mai trec peste ochii mei
ca peste o apă din care te-ai salvat
vânzându-mi trupu-ţi de piatră încinsă
ca să-mi fac amnar singurătăţii

şi, totuşi,
pentru asta îţi mulţumesc !
nu sunt eu omul
care să accepte raiul pe gratis,
nici măcar de ziua ta

o să sper mereu nelămurit spre tine.
din ochiul de lumină al ţărânii
binecuvântează-mă, pierduto,
căci sunt carne din carnea timpului tău
şi cel mai rătăcitor dintre rătăciţi

o, femeie,
fântână e numele tău
şi ştiu că, acum,
când primăvara mursecă din gânduri,
eşti limpede
cea mai frumoasă iluzie