Când tăcerea se transformă într-un timpan uriaş, când scopul ei e de asculta cu toată fiinţa pe aproapele sau, poate, "timpul", trecerea lui discretă, atunci e una din tăcerile bune :) (... că sunt atâtea feluri de tăceri! )
Mi-a plăcut ideea din prima parte şi felul cum ai sugerat-o!
Per ansamblu cred că poemul are subtilităţi foarte adânci şi grave precum alternanţa şi contrastul dintre gângurit şi ţipăt.
Expresia "se târăşte pe brânci" mi se pare pleonastică.

Un citat drag, apropo de tăcere:
... Că, mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frica, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbeasca cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu."

( "Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie")