spun că nu poți scrie decât dacă doare
cum cine toată lumea știe asta
chiar și eu o știu de când scriam poezie
decât dacă nu mai ai altă șansă
când simți că în loc de respirație
cuvintele se adună ca într-un coșmar te
prind de picioare tu nu mai poți merge
te târăști te prinzi cu ghearele de pământ
pământul se înmoaie sub tine
devine mlaștină cuvintele
îți prind brațele îți intră în gură
țipi iar ele se prefac în sare
și nu mai poți nici cruce să-ți faci
nu mai știi nici o rugăciune
decât Iisuse Hristoase
și nu-ți mai găsești inima să te cobori
ei bine spunem
atunci te-ai întâlnit cu poezia
până atunci
taci

dar vezi eu în fiecare zi mă simt așa
nu cred să fie poezie
așa că
tac

(e drept am un prieten care spune despre toate astea
că sunt sentimente de sinucigaș
s-ar putea să știe mai bine
el a încercat o dată și de-atunci a devenit dependent)