Întotdeauna am evitat atenția directă a mulțimii, întotdeauna am încercat să trec neobservat, să îmi suport existența departe de priviri iscoditoare… În primii douăzeci de ani am reușit, apoi a trebuit să mă privesc cu sinceritate și să recunosc că nu mă deranja atenția publicului în măsura în care m-aș fi așteptat, ba chiar –și aici recunosc cu stupoare- îmi făcea plăcere. Mă grăbesc, acum trebuie să încep cu începutul cu situația care m-a adus aici, va trebui să-mi mărturisesc întreaga vină care mă apasă și de care nu voi putea scăpa niciodată.

I

Ploaia m-a trezit cu blândețe, ca întotdeauna. Încerc să nu mă foiesc prea tare pentru că știu că o să trezesc pe cineva și nu am chef de explicații în miezul nopții. Nu. Vreau doar să ascult ploaia, să mă bucur de vântul care împinge câteva picături pe tabla pervazului.

Imagini ciudate se nasc în mintea mea doar pentru a muri la fel de repede precum au apărut. Cu o ciudată claritate îmi văd părinții și nu e un comportament normal pentru că, de obicei, evit să mă gândesc la ei. Imagini din toate internatele prin care am trăit până acum, și au fost câteva, mi se perindă prin fața retinei. Cineva mi-a spus odată că se pare că toată viața mea s-a petrecut într-un internat. Nu i-am dat dreptate atunci. I-am spus că primii șase ani de viață i-am petrecut la țară și au fost cei mai fericiți ani din viața mea. Oare? Adevărul e că nu-mi amintesc nimic. Cum aș putea? A trecut atâta timp de atunci…

Un fior îmi cutremură trupul și mă văd nevoit să înfrunt gândurile pe care am încercat să le estompez cu imagini de altădată… Asta e ultima mea seară aici, în patul acesta, în orașul acesta. Vara a trecut și e timpul pentru încă o schimbare. La prima rază de soare va trebui să îmi fac bagajele și să îmi iau rămas bun de la colegii de cameră. Ei sunt mai mici, ei vor mai rămâne un an…
Mă gândesc la cât o să dureze până îmi termin de înghesuit hainele în cele două valize pe care le am de când mă știu…, nu mult. Că doar nu am cine știe ce garderobă, câteva tricouri decolorate, câteva perechi de pantaloni și câteva bluze pe care le port doar iarna. Astea vor încăpea cu siguranță în valiza cea mică, în cea mare vor fi cărțile. Am multe cărți, toate cumpărate din bani câștigați de mine – unicul fel de bani pe care i-am avut vreodată – și toate citite de mult prea multe ori. Unii ar spune că sunt un tocilar îngropat în cărți care nu are nici un fel de activitate socială, cu prima parte nu sunt de acord pentru că nu sunt deloc îngropat în cărți dar ce altceva era să fac? Iar cu a doua, oricât de mult mi-aș dori să spun altceva, ar însemna să mint și eu nu urăsc nimic mai mult pe acest pământ decât minciuna.

Dimineața era mai rece decât am crezut, prin urmare cam tremuram pe sub tricou. Abia plecasem și deja eram aproape obosit. Aproape. Probabil că tona de cărți din mâna dreaptă avea o oarecare vină, când spun tonă nu mă refer la mia de kilograme, ci la o greutate la fel imposibilă pentru aparent slăbuțele mele mâini. Renunțând la supliciu, am făcut cu mâna unui taxi care bineînțeles că m-a ignorat și și-a continuat nestingherit drumul deși nu avea nici un pasager. Ei bine, m-am gândit, poate că avea o comandă importantă. Nu că nu l-aș înțelege, cine ar vrea să își îngreuneze de bună voie soarta care și așa nu e chiar o plimbare prin parc și să oprească pentru a ajuta un tânăr jerpelit. Trebuie că așa arătam pentru că, la un moment dat, până și un câine vagabond m-a ocolit trecând pe partea cealaltă a drumului. Care tânăr poate că nici nu-și poate permite un asemenea serviciu. Uite aici greșesc oamenii, până la urmă tot haina îl face pe om… Cu toate astea eram perfect capabil sa-mi plătesc un drum până la gară, mai ales că știam că nu chiar așa departe. Că doar nu degeaba lucrasem toată vara pe o terasă plină de fum și praf. Terasa… numai când îmi amintesc îmi simt stomacul ghemuindu-se în revoltă, patru luni de muncă de dimineața până seara într-o muzică infernală, printre ființe care nu puteau provoca decât repulsie unui om sensibil și la altceva în afara de muzică de petrecere, grătare și țigări. Dar mi-am încleștat fălcile și am suportat tot, aș fi acceptat situații mult mai grele dacă aș fi știut că rezultatul ulterior îmi va fi mai folositor. Prin urmare acum aveam destui bani pentru a-mi permite un drum cu taxiul până la gară, apoi cu trenul până la Cluj și chiar achitarea primei rate pentru facultate. Eram mândru de mine.

Mi-am scos telefonul pentru a mă uita la ceas, era șapte fără opt minute. Timp suficient. Telefonul meu mobil, sau “antichitatea” cum îi spuneau colegii mei de cameră, era aproape de capătul vieții lui naturale dar încă își mai făcea treaba așa că nici nu îmi trecea prin minte să îl înlocuiesc cu vreo noutate sclipicioasă și fără pic de personalitate. Mai ales că ar fi trebuit să și investesc în blestemăția aceea

Obosit, sau poate doar sătul de superficialitatea oamenilor, m-am așezat pe valiza cu cărți și am început să meditez. Meditez –poate e cam mult spus- gândesc e mai potrivit dacă iau în considerare faptul că nu făceam decât să-mi imaginez cea ce urma sa vină, și ce mai avea soarta de așezat în calea mea. Ce ar fi dacă, așa cum stăteam eu acolo, timpul ar renunța la curgerea firească și ar zbura cât ai clipi, cincizeci de ani într-o clipită? Păi îmi imaginez că m-aș găsi tot acolo, pe marginea unei borduri așteptând un taxi care a uitat să vină. Aș avea o barbă lungă și albă, gârbovit, înțepenit de atâta stat mi-aș da sufletul întrebând cerul de ce?
Ca și cum Divinitatea mi-ar fi auzit ruga, o mașină oprește cu un scâncet ascuțit la câțiva metri distanță.
- Mergeți undeva?
Vocea taximetristului sună violent de clar. Mă ridic și, îmi reped valizele în portbagaj.
- Da, merg. Mulțumesc.
În mașină era cald, aerul îmbâcsit nu deranja pentru că era sufocat de odorizantele ce spânzurau oglinda retrovizoare.
- Unde mergeți, mă întrebă șoferul și puteam să văd că își punea și el problema achitării drumului.
- La gară!
Tipul se mai liniști puțin. Deci aveam o treabă dacă plecam undeva, prin urmare aveam și bani. Am zâmbit scurt… oamenii sunt așa ușor de citit. Nu conta ce gândește bărbatul, a avut bunăvoința să oprească, pentru asta îi eram recunoscător.
Un sfert de oră mai târziu îmi propteam bagajele de băncile umede de pe peron. Am verificat timpul și am oftat cu ciudă, mai era o oră până când trebuia să plece trenul. De ce trebuie să fiu atât de nerăbdător? Ah, da. Pentru că am vrut să plec înainte ca vreunul din colegii mei mai tineri să se trezească. Nu suport discuțiile de complezență, în care ne prefacem că zâmbim și că ne pasă. Mai bine fără.

M-am așezat fără chef pe una din băncile de plastic din apropiere nu înainte de a o șterge temeinic cu un ziar pe care îl aveam deja pregătit tocmai pentru situații de acest gen. Dacă tot trebuia să pierd vremea, măcar să stau confortabil. Asta s-a dovedit curând a fi o exagerare, nu cred că cineva putea sta confortabil acele băncuțe reci, de plastic portocaliu care împânzeau peroanele.
Ca la un semnal, nu mai eram singur. O puzderie de bărbați apăruți de nicăieri musteau acum pe peron. Probabil navetiști, mi-am spus și eram sigur că presupunerea mea era cât se poate de adevărată.
Ceața dimineții apăruse și ea, aducând o atmosferă aproape ireală. Un tremur al băncii îmi întrerupse în acel moment gândurile atrăgându-mi atenția spre celălalt capăt al șirului de băncuțe. Acolo mai era un călător, sau o călătoare, ce tremura atât de puternic încât mișcarea ajunsese până la mine. Nu putem să văd bine cum arăta persoana în cauză din cauza ceții. Aproape imediat tremuratul încetă și un sunet cu totul neașteptat, având în vedere locul și compania, mă făcu să tresar.

Era o fată care plângea acolo.

Reacția imediată a bărbaților fu de a izbucni în râs, batjocoritori. Urât din partea lor. Fata, pe care acum o puteam vedea ceva mai clar, își îngropă fața în mâini și încercă să se controleze. Era clar că nu-i era ușor pentru că umerii ei continuau să tremure. Unul dintre idioți, cel mai mic și mai roșcovan din grup, îmbrăcat cu o salopetă gri al cărei miros greu de transpirație ajungea până la mine, crezu că e de datoria lui să intervină. Le șopti ceva colegilor, care chicotiră rămânând apoi tăcuți în așteptare. Bărbatul se apropie cu băgare de seamă de fată, era ca un coiot ce se apropia tăcut de o porumbiță.
- Pardon domnișorică…, vă simțiți bine? Nu vă pot ajuta cu nimica?
Tonul lui, care se voise a fi săritor, sunase atât de fals încât părea mai mult o amenințare decât o intenție nobilă de a o ajuta pe tânără.
Nedorind să atrag atenția asupra mea m-am gândit că ar fi prudent să privesc înainte, dar ascultam cu toată atenția dornic să aflu rezultatul nedoritei abordări.
- Nu!
Vocea era slabă și înfundată, ceea ce însemna că tânăra nici nu binevoise a-și privi binefăcătorul.
N-am rezistat tentației și am început să privesc de data asta cu insistență în direcția lor. Ceața aproape dispărută îmi oferea acum o imagine mai clară. Fata avea părul lung și negru, în contrast mâinile ei păreau periculos de palide. La câțiva metri distanță, grupul de navetiști se mai mărise puțin, erau acum vreo șapte și toți își sorbeau din priviri amicul care se dovedea atât de lipsit de inhibiții. Sau de scrupule aș fi adăugat eu dar nu era treaba mea. I-am lăsat în plata Domnului și mi-am concentrat atenția asupra fetei care era o imagine infinit mai intersantă. Destul de înaltă, și de corect îmbrăcată –când spun asta vreau să zic că nu purta vreo fustă prea scurtă sau vreo bluză exagerat de decoltată- jaketa ei albastră m-a făcut să zâmbesc pentru că era atât de lungă încât ajungea pe jos. Lângă ea era un geamantan, din acelea pe care le au cei care călătoresc departe și au nevoie de roți pentru a nu obosi cărând toate cele trebuincioase. O invidiam gândindu-ma la tona de cărți pe care o căram eu după mine. Mai mult nu puteam desluși deocamdată, dar eram deja destul de interesat de soarta ei. Nu știu de ce, am încercat mai târziu să-mi explic senzația pe care o simțisem în timp ce o privisem pentru prima dată, fără succes totuși, dar începea să-mi pese de soarta necunoscutei. Aproape că doream să mă ridic și s-o iau de lângă brutele acelea care nu găsiseră alt mijloc de distracție decât necazul unei biete fete. Iar asta era atât de necaracteristic mie încât m-am blocat pe băncuță fără să pot face altceva decât să privesc.
- Nu vreți… niște apă? Întrebă din nou bărbatul și prietenii lui izbucniră din nou în hohote.
Pentru prima dată fata își ridică privirea.

Chipul ei m-a lovit ca un ciocan pneumatic. Eram sigur că am mai văzut-o undeva dar n-aș fi putut spune unde. Foarte palidă exact cum mă așteptam, cu obrazul brăzdat de lacrimi, avea o frumusețe neobișnuită. Fără să fie perfectă în linia trăsăturilor, așa cum o puteam vedea eu din profil, emana o misterioasă doză de încredere a cărei sursă îmi era cu totul necunoscută. Mă privi pe mine scurt și stăruitor pentru o clipă apoi reveni la insul din fața ei. O dată cu ea toți cei opt bărbați se încruntară în direcția mea.

De ce a făcut asta? De unde știa că eu sunt acolo? Și mai ales ce era cu privirea aceea rugătoare care parcă cerea ajutor? Vroia ajutor din partea mea? De ce ar fi vrut așa ceva?

Privirea aceea care nu a durat mai mult de o secundă mi-a schimbat viața.

Necunoscuta își îndreptă spatele și atitudinea ei se transformă sub privirile uimite ale mele și ale navetiștilor. Deveni stăpână pe ea, mândră aproape, și o sclipire ironică îi fulgeră ochii negri. Bărbatului îi dispăru toată siguranța. Zâmbetul ei fu o nouă surpriză.
- Apă? Nu, nu vreau.
- Aaa…, sunteți sigură domnișoară? Se bâlbâi roșcovanul ezitând.
- Da, foarte sigură.
De altfel siguranța aceea se putea citi ușor în vocea ei melodioasă. M-am întrebat dacă era vreo cântăreață în drum spre vreun nou concert? Doream s-o mai aud vorbind.
Ca și cum mi-ar fi auzit gândurile fata continuă.
- Nu vă supărați, eu vă pot ajuta cu ceva?
- Aaa…
Prins pe picior greșit, piticul se fâstâci și mai tare, privind înapoi spre amicii lui. Dar aceștia nu părură dispuși să-l ajute, ba chiar lansară un nou hohot de data asta în direcția lui. Trebuie să recunosc că umilirea lui mi s-a părut dea dreptul adorabilă.
- Nu…
- Sunteți sigur? Zâmbetul dezarmant al fetei îl pierdu pe sărmanul om.
- Da…
- Atunci la revedere domnule.
Îl concedie atât de radical încât îi tăie omului pofta de a face vreun recurs. Nu mai avea nici un rost. Îl puteam vedea pe bărbat cum își calculează o retragere cât mai puțin rușinoasă. Fără să-mi dau seama am chicotit în sinea mea, atât de încet încât nu cred că m-a auzit cineva.
- Sărutmâna, domnișoa…
Cuvintele i se pierdură pe măsură ce se retrăgea. Fata îi zâmbi din nou privindu-l drept în ochi atât de profund încât bărbatul îi întoarse spatele aproape alergând spre tovarășii lui. Am chicotit din nou cu veselie.

Necunoscuta mă fulgeră scurt apoi uită de existența mea.

Asta nu însemna că eu puteam să uit de a ei.

Cu coada ochiului am văzut-o alunecând în starea de mai înainte, nu mai plângea dar își ascunsese din nou chipul în palmele-i albe ca zăpada. M-am ridicat, și după ce m-am înarmat cu bagajele pe care deja începusem să le urăsc, am început să pășesc în direcția ei. La vreo doi metri distanță m-am oprit și am repetat figura cu ștersul băncuței. Eram suficient de aproape de ea pentru a-i auzi respirația întretăiată apoi, conștientă de prezența mea, lipsa ei. M-am așezat în liniște fără să o privesc. De ce a trebuit să stau lângă ea? Nu-mi aminteam să mai fi făcut așa ceva vreodată… . După ce a început din nou să respire, de data asta controlându-se, am tras cu ochiul din nou. Era încordată, fără îndoială aștepta vreun afront din partea mea. Ei bine, n-aveam de gând să zic nimic. Oare?
Un tren tocmai intra în stație și o voce nazală anunță:
- Trenul patru mii două sute șaisprezece sosește în stație la linia unu, va pleca în direcția…
N-am mai putut asculta pentru că necunoscuta se ridică brusc în picioare și, după ce-și aranjă puțin părul și se asigură că geamantanul ei era intact, plecă fără un cuvânt. Era oare trenul pe care îl aștepta? Nu. Se îndrepta în direcția opusă garniturii oprite în fața noastră. Curând se pierdu printre ceilalți călători… Eram dezamăgit, aș fi vrut să-i vorbesc, să aflu care era motivul zbuciumului ei, să o… Să o ce? Revino-ți! Nu ai nici o legătură cu ea, n-o să ai niciodată! Am încercat să mi-o scot din minte, să uit ciudatul sentiment pe care îl trezise în mine. N-am reușit. Vocea ei melodioasă mi se părea acum puțin tremurată, în timp ce-mi reproduceam în minte scurtul dialog cu roșcovanul noi detalii mi se desfășurau. De exemplu, aveam impresia că zâmbetul pe care i-l adresase bărbatului era mai mult o mască, și că tristețea ei nu putea fi atât de trecătoare. Fără îndoială suferința ei era mai profundă decât bănuisem eu inițial, dar zâmbetul acela… încă mă resimțeam.

Când s-a anunțat trenul pe care îl așteptam am sărit bucuros, mulțumit că aveam ceva de făcut. Tot la linia unu, ceea ce era bine, nu trebuia să țopăi cu valizele peste cine știe câte peroane. Mi-am mai verificat o dată biletul și am înaintat. Vagonul era gol. Mai era o jumătate de oră pâna la ora plecării așa că nimeni nu se grăbea să urce la bord. Nimeni în afară de mine. Pe scară aproape că m-am împiedicat, nu era ușor să urci cu valiza cea mare, parcă toate greutățile vieții mele erau înăuntru și acum mă trăgeau înapoi. Mi-am imaginat cum ar fi dacă le-aș fi lăsat acolo. Dacă le-aș fi lăsat pur și simplu să cadă… Aiurea, m-aș fi urât mai târziu. Și, în plus, eu nu renunț niciodată. Am izbutit, cu toată puterea și strădania de care eram capabil, să trag după mine povara nu fără a o izbi violent de cele două scări. De ce trebuie să fie trenurile atât de înalte, că doar nu sunt pietre pe șoselele lor? Odată intrat în compartiment am înghețat. Nu de frig, șocul m-a blocat în cadrul ușii. Fața mea s-a crispat în momentul în care am recunoscut-o pe fată, pe necunoscuta de mai devreme ca fiind singura ocupantă a compartimentului cu pricina. Ah, de ce a trebui să intru tocmai acolo? Erau atâtea alte compartimente total libere. De ce a trebuit să fie ea tocmai aici, și cum a ajuns așa de repede?
Acum ce era de făcut? Că doar nu puteam sta proțap acolo? M-am gândit să îmi cer scuze și să mă retrag cât mai repede cu putință. Imaginea roșcovanului umilit retrăgându-se îmi apăru atunci în minte. Nu. Eu nu eram un laș.
- E liber? Am întrebat salutând-o cu o ușoară înclinare a capului și cesticulând spre cealaltă banchetă.
- Da…
N-am așteptat o altă invitație, o dată intrat am tras ușa glisantă în urma mea și am studiat spațiile pentru bagaje. Erau cam sus și dacă vroiam să se poate ieși sau intra din compartiment trebuia să îmi depozitez valizele acolo sus. Cu cea mică n-a fost nici o problemă, dar cu cea mare aveam emoții. Dacă o scăpam? M-aș fi făcut de rușine… Nu, nu trebuia să o scap. Mi-am adunat din nou toate puterile, am icnit, dar valiza era acum sus. Mulțumit, m-am așezat conștient de privirea cercetătoare a fetei.
- Scuză-mă pentru mai devreme…, începu ea legându-mi privirea de a ei.
- Pentru?
- Mai devreme… am plecat așa…, nepoliticos.
- Și?
Ce idiot sunt!
- Nimic.., am crezut că ai vrut să-mi vorbești..
Era încurcată, răspunsurile mele tâmpite nu făcuseră decât să-i pară rău că deschisese gura. Își plecă privirea roșind. Ce naiba era cu mine?

Expresia ei mă făcu să mă simt ca un dobitoc. Paloarea dispăruse acum, bineînțeles, era rușinată. Mă întrebam de ce… Nu avusese nici o problemă în a-l pune pe fugă pe prostul acela. De ce ceea ce spuneam eu conta pentru ea? Nici nu mi-am dat seama că nu-mi mai dezlipisem privirea de chipul ei până când nu m-a privit și ea. Puteam să-mi simt sângele inundându-mi obrajii. Mă fâstâceam în fața adâncimii interesului ei. Era vina ochilor aceia mari și întunecați care păreau că văd prin mine ca printr-o sticlă. Nu era frumoasă așa cum considerasem eu frumusețea fetelor până atunci. Nu avea pomeții delicați, erau mai degrabă proeminenți, nu avea năsucul mic și cârn ci drept și aproape transparent, nu avea buzele rotunde și pline ci subțiri și elegant desenate. Nu puteam găsi o frumusețe în trăsăturile ei analizându-le separat.

Dar împreună… eram copleșit!

- Ai avut dreptate, mi-am desprins cu greu privirea de a ei, vroiam să-ți vorbesc.
Nu-mi răspunse.
- Nu știu ce am vrut să-ți spun, sau motivul, dar da. Am vrut să vorbesc cu tine!
Același zâmbet pe care-l mai văzusem o dată. Efectul pe care l-a avut asupra mea, mai ales că eram atât de aproape… nu mai puteam să respir.
- Aveam nevoie de apă, zise ea simplu arătându-mi sticla de lângă ea.
Mi-am adus aminte că piticul acela roșcovan se oferise să-i aducă apă. Am izbucnit în râs și tensiunea dintre noi se evaporă. Privirea ei era acum întrebătoare.
- Mi-am amintit că ți-a mai oferit cineva apă.
- Aaa, ai auzit?
Fața ei deveni din nou serioasă. Se ridică și se dezbrăcă de jaketa cea lunga de blugi. Corpul ei îmi produse o senzație aproape dureroasă. Oare nu era nici o lege care să-i interzică să apară cu el în public?

- Ce vreau să zic e că mi-a plăcut mult cum ai… făcut față. Cred că asta încercam să-ți spun mai devreme, daca-ș fi avut destul curaj, desigur.
Mă cercetă cu atenție câteva clipe, din nou atmosfera începea să se tensioneze. Ce mai era de făcut ca să șterg impresia nefavorabilă pe care, cu siguranță i-o creasem. Ah, da!
- Oliver…, viitor student UBB, am zis ridicându-mă.
O ușoară uimire îi flutură pe chip, ezită un pic apoi îmi întinse mâna ridicându-se și ea. Era atât de fragilă.
- Bianca, actual student UBB!
Era rândul meu să fiu uimit și nu degeaba. Nu doar că aveam aceeași destinație dar urma să studiem împreună la aceeași facultate. Ei bine, poate nu chiar împreună…
- Care erau șansele?! Am exclamat eu încercând încă să pricep ce presupunea asta. Poate că urma să fim cazați la același cămin pentru studenți, poate că…
- De fapt, destul de mari. Îmi tăie firul gândurilor melodia vorbelor ei. Ăsta e primul tren spre Cluj de azi și peste două zile încep cursurile…
- Da, pare logic.
- Este.
- Și…, în ce an ești?
- Doi. Tu cum de nu ești…, cum de ești în anul întâi?
- E o poveste lungă, prea lungă.
Bianca nu mai insistă.

O vreme nu mai vorbi nimeni și tot ce se mai putea auzi erau plămânii noștrii care se umpleau liniștiți și se eliberau la fel. Apoi, când tăcerea mi s-a părut stânjenitoare am decis să încerc să descifrez enigma ce mă tulburase când o văzusem pentru prima dată.
- Pot să te întreb ceva? Nu trebuie să-mi răspunzi dacă un vrei…
- De ce pl…, de ce erai așa tristă?
Nu păru surprinsă de întrebare, era oarecum logică. Poate se așteptase și ea. Se gândi îndelung apoi îmi răspunse zâmbind scurt, reproșator, și puțin ironic.
- E o poveste lungă, prea lungă…
- Ha, ha, ha, am râs cu veselie. Corect! Trebuia să mă aștept.
Și ea părea amuzată așa că, pentru prima dată în viașa mea m-am simțit nesigur.
Niciodată nu mi-am dezvelit sufletul în fața cuiva, cu atât mai puțin niciodată nu mi-a trecut prin minte să o fac unei necunoscute. Se dădea o luptă în mine, o luptă între dorința de a mă apropia de Bianca și aceea de a nu îmi aminti de toate păcatele și greutățile prin care trecusem. Bianca nu mai insistă, își mută privirea afară prin geam și îmi respectă introspecția. În acel moment, cu o zvâcnitură, trenul porni învăluindu-ne cu sunetul ritmic atât de liniștitor altădată. Locomotiva șuieră de două ori apoi acceleră. Plecasem. O neliniște ciudată puse stăpânire pe mine, era neliniștea în fața necunoscutului, era emoția pe care o simți în fața unui examen, era aproape frică. Apoi am privit-o pe ea, zâmbetul acela de “am încredere în tine” îi flutură pe chip și… a mers. Deodată m-am simțit foarte puternic, foarte sigur pe mine. Ca și cum fantomele trecutului nu mă mai puteau atinge, ca și cum aș fi fost asemenea ei.
- Bine, tu ai vrut-o! vocea îmi era sigură, zâmbetul puternic îmi era la locul lui așa că am continuat. Bianca mă privea surprinsă și ea de transformare.
- Am fost dat la școală de la opt ani pentru că părinților mei le păsa prea mult de mine și am repetat clasa a zecea pentru că nu mi-a mai păsat deloc de mine.
Uimirea i se așternu pe chip, în mod evident nu se aștepta la vorbele mele așa că am continuat cu explicațiile. Din nu știu ce motiv straniu doream s-o fac, doream ca ea să mă cunoască așa cum eram.
- Mama mea m-a născut când era și ea abia un copil, am stat cu ea și cu cel ce-și spunea tatăl meu până când am împlinit doi ani. Curând după aceea ei nu s-au mai înțeles și am fost trimis să locuiesc cu bunicii mei, la țară. Pentru că n-au fost niciodată căsătoriți, divorțul a fost o formalitate, peste care au sărit. Nici bunuri nu aveau de împărțit așa că și-au văzut fiecare de viață. Un copil mic și gălăgios nu încăpea lângă nimeni.

Aveam acum întreaga ei atenție. Fata clipi încurajator, îndemnându-mă să continui.

- Așa am fost expediat la țară unde au uitat de mine. Ei, mai primeam din când în când câte un pachet cu dulciuri sau câteva jucării ieftine, dar nu i-am mai văzut decât mult mai târziu. Părinții mamei mele erau oameni simplii…
- Erau?! Mă întrerupse ea fără să vrea și își duse repede mâna la gură. Dar eram deja pregătit.
- Da, au murit amândoi…, aproape…., la interval de trei săptămâni. N-au putut trăi unul fără celălalt.
- Îmi pare rău…, șopti ea.
- Și, cum spuneam, bunicii mei s-au bucurat să mă aibă acolo. Spuneau că sunt un dar de la Dumnezeu pentru bătrânețile lor…, am fost iubit acolo. Le-a fost greu să se despartă de mine, motiv pentru care m-au trimis la școală ceva mai târziu. Școala era departe și trebuia să stau la niște cunoștințe ale bunicului…, nu i-am mai văzut decât în vacanțe.
- Ai fost ironic, nu-i așa?
- Când?
- Ai spus că ai fost dat de la opt ani la școală pentru că părinților tăi le-a păsat “prea mult” de tine, ai fost ironic nu-i așa? De fapt, nu le-a păsat…
- Ironia e unul din păcatele pe care n-am reușit să-l ispășesc încă. Da.
- Continuă, te rog.
- Ești sigură?
- Da!
- Bine… Învățam bine și mi-a fost ușor să intru la un liceu bun. Bunicii mei erau foarte mândrii de mine…, am oftat continuând pe un ton amar. Căminele au devenit casa mea și așa am trăi până acum. Am muncit ca să pot trăi și am luptat ca să fac ceva cu viața mea, asta daca nu pun la socoteală..
- Clasa a zecea.
- Da.
- În anul acela am pierdut controlul, am făcut toate greșelile pe care le puteam face. Mergeam la școală o dată pe săptămână și atunci eram prea beat ca să învăț ceva. Profesorii au încercat să mă ajute, că eram un elev bun înainte, dar nu aveau cum. Am rămas corigent la zece materii și a trebuit să repet anul.

M-a privit gânditoare câteva clipe, puteam să văd urma de milă din ochii ei deși încerca s-o ascundă.

- În…, când erai în clasa a zecea…, atunci au murit bunicii tăi…, nu?
Cum și-a dat seama? Eram sigur că nu spusesem nimic despre asta. Eram chiar atât de transparent? Dar avea dreptate, acela era anul negru în care rămăsesem singur…
- Da, am zis sec.
- Dar ți-ai revenit, acum ai intrat la facultate, ai trecut peste!
Am râs scurt.
- Da, am trecut, deși câteodată mi se pare că n-am trecut deloc.
- La ce ai dat?
N-am înțeles imediat ce vroia să zică.
- Mă refer la ce facultate vrei să faci?
- Aaa, la Litere.
- Frumos, zise ea, dar neașteptat pentru un băiat. Te pot întreba de ce Litere?
- Îmi plac literele, am râs eu. Tu la ce ai dat?
- Psihologie.
- Felicitări!
- Mulțumesc.
- Cu plăcere. Acum că… știi totul despre mine, e rândul tău.
Bianca zâmbi.
- Mda, cred că pot să-ți spun ție… Întotdeauna plâng când plec de acasă. Am o soră mai mică… și ea nu suportă să fie departe de mine.
- Cum o cheamă?
- Lavinia. Are paisprezece ani, și e greu pentru ea când eu sunt plecată. Adică mai tot timpul de când sunt la Cluj…
Privirea ei deveni din nou gânditoare, plină de tristețea pe care o mai văzusem la ea apărând așa parcă din senin.
- Cred că…
- Mama are cancer! Spuse Bianca brusc oprindu-mi vorbele și lăsându-mă fără replică. Acesta era motivul tristeții ei, pentru asta plângea. Am tăcut lăsând cuvintele ei să se așeze.
- Îmi pare rău, înțeleg. Am încercat să-mi păstrez liniștea din voce pentru a nu o face din nou să plângă. Nu știam cât de puternică era. De unde aș fi putut să știu?
- Dar e bine acum, a răspuns bine la chimioterapie și sperăm că va fi bine...
- Hmm, și eu aș fi plâns în locul tău. Am încercat să o alin, dar fără prea mare succes.
- Crezi că de asta plângeam? Nu. Am acceptat asta mai de mult. Ce va fi, va fi. Eu plângeam pentru sora mea, pentru că e singură acolo, pentru că tata e mai mult plecat și pentru că eu sunt atât de departe…
Am tăcut aprobând-o, era ușor să o înțeleg.
- Acum înțeleg de ce am fost atras de tine de la început…
- Da?!
- Da, ești la fel de înspăimântată ca și mine.
- Nu, nu sunt.
Dar tremurul din vocea ei îmi dădea dreptate. Apoi, de nicăieri, Bianca îmi zâmbi larg.
- Ce?! Am întrebat-o nedumerit.
- Ai fost atras de mine? Chicotitul ei mi s-a părut cel mai dulce sunet pe care-l auzisem vreodată. Am simțit din nou cum sângele îmi invadează obrajii. Dar sentimentul de putere nu mă părăsise.
- Da, am spus simplu. Și crede-mă că sunt cel mai surprins dintre noi doi?
- Cum așa?
- Păi…, sunt sigur că tu ești obișnuită ca bărbații să fie atrași de tine, dovadă cel de azi-dimineață. Pe când eu…, eu nu sunt de obicei așa.
- Așa cum?
- Așa deschis. De obicei ignor pe toată lumea, mi-au trebuit ani de zile să fiu bun la asta. Și, de obicei, nu-mi spun povestea vieții necunoscuților și nici nu prea știu cum să vorbesc cu fetele…
- Te înșeli.
- Poftim? La ce?
- Păi, în primul rând, nu cunosc nici un bărbat, iar băieții –accentuă ultimul cuvânt- sunt cei care mă ignoră pe mine. Și, te mai înșeli când zici că nu știi să vorbești cu fetele, mie mi se pare că te descurci… foarte bine.
Ultimele cuvinte au fost aproape șoptite, apoi Bianca își plecă timidă privirea. Părul ei lung și mătăsos îi acoperi chipul iar eu nu-mi mai găseam cuvintele.

Frânele trenului urlară ascuțit sub noi, semn că ne apropiam de prima haltă. După harta pe care o văzusem în gară erau multe asemenea opriri până la Cluj.

Nu mai cunoscusem pe nimeni asemenea ei. Niciodată. O vreme n-am mai vorbit mulțumindu-ne să ne analizăm în tăcere. Alți călători treceau pe lângă compartimentul nostru dar nu intrau. De ce ar fi făcut-o? Doar erau atâtea alte compartimente libere. Trebuie să recunosc că îmi convenea.

O vedeam privind pierdută peisajele ce se perindau cu repeziciune prin fața noastră. Visa. Aș fi vrut să o aud vorbind dar mi se părea atât de liniștită încât n-am avut inimă să o deranjez. Prin urmare, nu mică mi-a fost uimirea când am auzit-o întrebându-mă:
- Te-am supărat cu ceva?
- Nu?! De unde ți-a venit?
- Păi… n-ai mai zis nimic. Mă așteptam să mă mai întrebi despre mine. Tu mi-ai spus aproape totul pe când eu…
- Nu m-am supărat. Dar problema cu familia ta…, nu doream să te fac să…. Să fii tristă.
- Nu sunt tristă. Mă bucur că am cu cine vorbi pentru că nu-mi prea place să merg cu trenul. Întreabă-mă! Orice vrei!
Îmi zâmbi din nou și de data asta am avut nevoie de câteva secunde să-mi revin.
- Nu e corect…
- Ce?
- Eu mă străduiesc aici să fiu inteligent și să pun întrebările corect iar tu îmi distrugi bruma de concentrare cu zâmbetul acela!
Bianca râse vesel.
- Bine, bine, nu mai mișc nici un mușchi! Doar o să răspund.
- Ești ciudată. Fetele nu vor să li se pună întrebări, ele vor să le pună.
- Unele fete, mă corectă ea. Cele care habar n-au că dintr-o întrebare poți afla mai multe lucruri decât dintr-un răspuns.
- Psihologie… Uitasem.
- Nu e psihologie, e bun simț. Și… tot eu sunt ciudata deși tu cari o geantă cu bolovani după tine.
Râse din nou.
- Nu sunt bolovani. Sunt cărți!
- Știi că s-a mișcat tot vagonul când ai aruncat valiza aceea sus? Mai ales că te chinuiai să o faci să pară ușoară.
- Mă chinuiam să o fac, nici nu eram sigur că-s în stare să o urc până acolo. E foarte grea. Trebuia să te rog să mă ajuți…
- De ce nu? zise ea cu toată seriozitatea.
A fost rândul meu să izbucnesc în râs. Bianca mi-a urmat imediat exemplul. Era ca și cum ne cunoșteam de ani buni și fusesem despărțiți pentru scurtă vreme iar acum eram din nou împreună.
- Chiar așa, de ce o cari după tine? Sunt sigură că ai citit toate cărțile alea.
Bineînțeles că le citisem.
- Simplu, fiindcă n-am unde să le las.
Dintr-o dată gânditoare, Bianca își ascunse ochii după câteva șuvițe răzlețe fluturate de curentul de aer ce pătrundea prin geamul întredeschis. Eram obișnuit cu asta.
- Vezi tu…, am continuat pe un ton relaxat, ce am în valizele aste sunt tot ce am. Iar dacă stai numai prin cămine nu prea ai pe unde să le lași.
- N-a fost ușoară viața ta, admise ea după un timp.
- Eu nu pot să spun asta. Întotdeauna am găsit o soluție și n-am început niciodată ceva ce nu am putut termina.
Bianca îmi zâmbi cu căldură și o sclipire stranie îi flutură pentru o clipă în priviri.

Trei ore și jumătate cu personalul nu țin pentru totdeauna și, călătoria noastră se apropia de final. În depărtare se profilau deja blocuri lipsite de culoare. Un fum gros și negru adia spre nori dintr-unul din acele coșuri industriale care fac mai mult rău decât bine pentru că ne omoară pe toți puțin câte puțin. Dacă aș fi fost un spirit ecologist m-aș fi enervat la prima întâlnire cu orașul ce urma a-mi fi cămin pentru următorii cel puțin patru ani. Dar nu eram.
- Poftim?!
Am întrebat-o Bianca. Nu am fost atent și nu am auzit-o. Meritam să fiu împușcat!
- Te-am întrebat dacă vrei să vii cu mine cu un taxi?
- Ăăă…, nu. N-aș vrea să deranjez…
- Nu deranjezi, oricum merg spre căminul unde te-ai cazat tu.
- Da?
Hmm. De unde știe ea unde e căminul unde sunt eu cazat? E medium?
- Stai de mult timp în Cluj? Vreau să zic… cunoști bine orașu’?
- Foarte puțin. Nu am prea avut timp de colindat în primul an. Sper ca situația să se schimbe anul acesta…
Ultimele cuvinte mi s-au părut dubioase, din nou. Părea că se gândește la ceva dar se teme să spună cu voce tare.
- Cum poți să știi la ce cămin stau eu? Am întrebat-o fără echivoc.
- Păi…, ești la Litere… De obicei studenții la Litere se cazează la căminul de pe Fericirii, pentru că e mai aproape.
Avea dreptate, acel cămin de studenți mi-a fost recomandat de unul din profesorii din liceu.
- Acolo e.
Am spus supărat. Mă deranja starea ei de nesiguranță, sentimentul că îmi ascunde ceva. Hmm…, puteam să simt că se temea de ceea ce voi zice. Oare ce e?
- Te-am supărat, spuse ea după un timp.
Am privit-o șocat.
- Nu fi prostuță. Sunt supărat pe mine.
Buzele ei se strânseră într-o linie atât de îngustă încât păreau a fi una singură.
- Uite, nu te supăra și tu. Eu sunt un dobitoc și asta, de fapt, e comportament normal la mine. De obicei sunt un idiot!..
Bianca se ridică de pe bancheta ei și se așeză lângă mine.
- Nu cred că ești un… dobitoc. Crede-mă pot să recunosc un dobitoc. Știi ce am vrut să-ți zic? Să te întreb…?
- Ce anume?
Încercam să mă compun dar nu era ușor cu ea atât de aproape de mine încât îi puteam simți parfumul.
- E o idee atât de nebună!
- Spune…
- Mă întrebam dacă nu vrei să stai cu mine?!

Stop.

Cred că nu am auzit bine. Hmmm profesorul meu de Educație Civică, domnul Gabriel uscate să-i fie oasele, întotdeauna mi-a zis că o sa înnebunesc repede. Poate că zicea așa pentru că în clasa a opta făcusem o pasiune pentru soția lui, doamna de Română… Oare acesta să fie blestemul mortului? Apropo, domnul Gabriel murise de vreo câțiva ani de moarte bună ziceau unii dar așa-I trebuie dacă și-a luat nevastă tânără…, mai ales una care știa să zâmbească așa de frumos…

Aberez.

Să revin la problemă.

- Ce ai zis?! Unde să stau cu tine?
- Păi…, cu mine.
- Acasă la tine?
- Doar dacă nu vrei să stăm în gară după ce ajungem…
- Nu!
Am fost așa de hotărât încât sărmana fată se trase înapoi. Se ridică și își ocupă bancheta pe care se așezase de la începutul călătoriei. Pentru ce naiba am strigat la ea? Da, era clar.

Îmi pierdusem mințile.