Se întâmplă uneori ca intelectul să intre în conexiuni cu o lume superioară. Transcendentă, spun filosofii. Spirit, o numeşti tu. Iar aceste momente pot fi cele mai neaşteptate: trecerea ezitantă pe puntea subţire dintre starea de somn şi cea de veghe, prilej oferit de savurarea unei ceşti de cafea, relaxarea sub umbrela unei ploi calde de vară, cu zgomotul unei niagare îndepărtate pe fundal (duş, în termeni laici) ori chiar anumite activităţi fiziologice ce au drept rezultat uşurarea trupească, însoţită de înălţarea minţii până în lumea sferelor ideale.
Remember: Virgilius a compus „Georgicele” la îndemnul lui Maecenas, un apropiat al împăratului Octavian, cu scopul de a stimula agricultura imperiului, deoarece în acea perioadă, Pompeius, cu flota sa, bloca alimentarea peninsulei cu grâne. Acest poem reia ideea augustană a reîntoarcerii la vechile moravuri austere ale romanilor,văzută ca soluţie, nu doar pentru criza morală a statului, ci ca metodă de a rezolva toate problemele grave cu care se confrunta societatea romană în acea vreme.
Şunt mic… si nu plea tiu de ţe se tâmplă asta, dal după cum cled eu, cu mintea mea câllionţată, fiinţa asta (că balză nu pot ca să plonunţ) e asa… ţeva de cale tlebe, musai, să lâdem. Lepet, nu’s de ţe! Plobabil de la nume (păi numai când înţelc să-l lostesc m-apucă cliza de lâs, de lâd asa vleo ţintzi minute, apoi mă doale bultica, mă oplesc, da’ m-apucă ial si ial si ial…
Şi dacă-i mai văd si fotoglafia, atunţi lâd chial ca plostu, mă tăvălesc pe zos si ma zvâlcolesc, vine solă-mea si-mi tlage două palme la funduleţ si… mă potolesc stantaneu. Da’ nu mă ţine mult niţi atunţi!
Îmi iubesc românica? Da. O neglijez? Da. Vreau să o neglijez? Nu. Mă pot abține? Da. Atunci de ce? Nu se vrea. Am prejudecăți? Nu. De ce? Nu am de ce. Sunt viril? Da. Sunt virgin? Nu știu. Urăsc la românica? Nu. Dar am ocazia? Probabil. Detest gunoiul? Nu. De ce? Autoconservare. Există prostie la românica? Există. De unde știu? Confidențial. Sunt patriot? Când beau ciuciucaș! Când beau ce?
De nenumărate ori nu le apreciem la justa lor valoare, tratându-le ca pe nişte obiecte folositoare.
Chiar dacă sunt nelipsite de la cele mai simandicoase petreceri, nu se ascund nici în cazul agapelor, la restaurant, la iarbă verde, la nunţile organizate în colbul rural, nu lipsesc niciodată de lângă noi, ne fac viaţa mult mai frumoasă, mai uşoară.
Este foarte adevărat că nu rezistă întotdeauna la mişcările noastre, de multe ori brutale, că delicateţea, fragilitatea lor sunt binecunoscute, totuşi, ce ne-am face fără ele?
Comentarii aleatorii