Un orgoliu tipic vitalității animale, care ne poarta pe cararile supravietuirii: să fii desfrânat.

Și desfrânarea aceasta e: a transforma un fapt într-un act, a închide în coșciug de aur cadavrul ființei. Criticii lui Cioran aveau dreptate -el este un măreț desfrânat; în loc să fie, el a scris despre ființă/neființă. Nu s-a sinucis, dar a apologizat ceea ce până la urmă îi era străin. Nu a reușit să fie, el nu a fost, ci doar s-a lăsat scris, și-a scris viața ce ar fi putut-o trăi.

Acesta datorită teatralității, impusă de spectatori. Spectatorii te transformă într-un actor, care trebuie să-și joace rolul înaintea lor.

Cine iubește cu spectatori, își împarte femeia cu ei: desfrâneaza. Cine luptă înaintea spectatorilor, face spectacol, caricaturizeaza Conflictul. Cine moare pe scenă, adună aplauze, dar rolul său, abia încheiat, îl transformă într-un desfrânat: nici acolo întreg, nici cu sine însuși împăcat, pe stradă un altul, iar înaintea lor -mereu același, desfrânatul e arhetipul omului de spirit, pliat diferitelor condiționări (intelectualul, omul de cultură, artistul, filosoful, de ce nu, profetul).

Desfrânarea aceasta e: a avea Duh și a-l împărți cu alții. Pentru că Duhul nu se împarte -alții primesc doar firmiturile gustoase ale unui ospăț carnivor, în sânge. Iar firmiturile nu sunt crude, în sânge, ci niște cipsuri prelucrate sintetic, pe gustul flămânzilor spectatori.
Dubla minciună: desfrânatul crede că poate păcăli Duhul, să-l împartă cu alții, spre a instaura o comuniune, o sinaxă. Duhul însă e prea sacru pentru a se da rostirii, el nu atinge niciodată urechea spectatorului, sau ochii lui; la spectator ajung doar cuvintele/imaginile despre Duh. Iată cultura!...

Totodată, desfrânatul are iluzia că poate realiza comuniunea prin comunicare, că Duhul va fi același în el ca și în spectatorii săi. Dar Duhul îl părăsește exact atunci când el inițiază idealizata comuniune; cocoțat pe scenă, desfrânatul își pierde aura profetică, rămâne un actor condiționat să-și memoreze replicile (neapărat adevarate...) pentru a le re-produce. Adevarul, însă, nu poate fi reprodus, și atunci el trebuie să-și amintească, să parcurgă alături de spectatori un proces de anamneză/catharsis, finalizat la poarta raiului: toți, actori și spectatori, privesc nostalgici granița ce-i desparte de Duhul. Sabia vâlvâietoare a heruvimului strajer îi arată mai becisnici, poarta le rămâne închisă: desfrânații nu pot locui Împărăția.

În antipol cu desfrânatul, care se denudează spectatorilor pofticioși, se află martirul.
Martirul -omul aruncat într-un absurd fatal din care nu poate și nici nu mai încearcă a ieși. El își asumă destinul.
Actul de martiraj este un fapt de comuniune: Duhul se comunică de la sine prin intermediul unei dramaturgii sângeroase, ce-i implică pe spectatori (transfigurați în martori ai Mărturiei dată de martir), pe torționari (antihriști vinovați de un sânge prea greu de purtat, implicit metanoic), și pe martir - cel care renunță la sine și nu așteaptă nimic în schimb.

Ca să fie pur sacrificiul, Duhul îl părăsește pe martir: Eli, Eli lama sabahtani? -o întrebare in gol. Dacă răspunsul ar veni, sacrificiul și-ar pierde virginitatea, ar rămâne captivul schimbului: eu mă dau ție – tu te dai mie. Lipsit de scop, de noimă, vidat până și de absurdul ce l-a produs, sacrificiul martirului transcende actul cât si faptul. Nici viața, nici moartea nu mai pot respira în atmosfera rarefiată a martirajului. Detașare completă a evenimentului față de imanența sa pluriformă.

Renunțarea la sine, un concept frecvent întâlnit în toate religiile și sistemele sapiențiale ale umanității, este singura virtute pe ce poate fi asumată până la capăt. Aruncați de la naștere în păcat, acesta ne macină treptat fiecare fibră, e un Matrix închis din care nu se poate ieși. Îl poți
ocoli
păcăli,
ignora,
superlativiza,
poți învinge sau pierde înaintea lui,
dar nu poți scăpa din perfidele-i jocuri, care devin ale tale. Păcatul a afectat substanța existentei, ființa însăși se află în autodizolvare datorită lui.

Nastem si pierim in zodia pacatului.

Si acesta este pacatul: a fi. Adam a vrut sa fie, fără să știe că era, a însetat după o posesie mai întreagă asupra propriei ființe. S-a vrut Dumnezeu, singurul Care este.
Lucifer a vrut să fie, fără să știe că era, s-a îndrăznit cuceritorul unei slave mai presus de el, deși părtașă lui.
Adam și Lucifer sunt arhetipurile căderii în păcat. Creați ambivalenți, cu un picior în sine și altul în Dumnezeu, ambii nu au rezistat ispitei univalenței: divinul, atât de aproape lor, crezut de ei drept finalitate supremă, l-au dorit al lor, propriu, situându-se într-un raport de putere cu El. Dar Ființa e… înșelătoare! Nu se lasă posedată, ea nu desfrâneaza; se descoperă cui voiește, în rest rămâne secretă, încriptată. Taina ei - inviolabilă. Taina Persoanei, care are ambele picioare în sine însuși: uni-, mono, și tri-valentă.

Păcatul luciferic și oglindirea lui în Adam e predestinarea ce ne poartă pe ale sale căi încurcate. Noi, pășind pe ele, voim a le descurca -ce iluzie!.. Nu facem decât să ne afundăm în desfrânare, adică înmulțim păcatul cu sine însuși, împuternicindu-l asupra noastră. De fapt asupra ființei, spre care îl revărsăm. Copii noștri îl vor duce mai departe, copii lor de asemenea, fiece generație dizolvând și mai mult ființa, înmulțind desfrânarea.
Nu spune, oare, la Apocalipsă că Fiara e călărită de Desfrânată?...

Poate doar martirajul oferă mântuire.
Martirul (un terorist al sinelui propriu, care se ia pe el însuși ostatic, iar ca preț de răscumpărare cere integralitatea ființei -prin moarte) își depășește condiția insolvabilă: renunță de bunăvoie la ea. Renunțarea la sine coincide cu renunțarea la ființă, la orice posesie și putere exercitată tridimensional: asupra luiși, asupra exteriorității și asupra celorlalți. Martirul se deposedează, abandonând jocurile irezistibile ale păcatului: puterea, dorința, univalența. Devine astfel martorul unei alte tropii, care nu pune accentul pe ființă; el rupe cauzalitatea, filiația adamica; sfărâmă în absurdul propriei situatii rațiunile luciferice ale ființei –restituită sieși, mântuită.

Dar... martiri sunt azi doar nebunii, teroriștii, sinucigașii. Doar ei mai pot simți sacralitatea a mortii, se îndrăgostesc de ea, seduși, absorbiți în dansul ei extatic.

Arta de a muri.

Cultura, acest orgasm impur al vieții, rămâne în schimb condamnată la des-ființare. Luciferică în îndrăzneală și adamică prin pacat, cultura e una din formele weltschmerz-ului, al maleficului existential.
Abel e martir, Cain ucigașul își zidește cetate iar fii lui vor inventa ceva care sa le faca supravietuirea (subzistența animală destinată autoperpetuarii) mai ușoară: meșteșugurile, artele, religia ( -suprema desfrânare a profanului ce pretinde sacralitate).

Dumnezeu a binecuvântat cu ironie pe Cain să nu moară, ci să transmită întregii omeniri, prin urmașii săi, imboldul nestins după viață, după lucifericul verb a fi. Dar Abel s-a șters pe sine din Istorie.
Deoarece aparținea Împărăției, el nu a lasat urmași, ci doar o moștenire arhetipală.