Copiii lui morți. Copilul meu, viu.
Mi-e somn. Mai sunt trei ore până la vizită. Patul îmi intră în oase, vreau acum un hamac, o pală de vânt și un bărbat așteptându-mă în apă. Culori. Dacă închid ochii, mâna îmi devine nor de ploaie, amestecând portocaliu în tușe albastre de cer, șiroind verde, roșu aprins și violet peste galbenul acoperișului de stuf.
Omul de mai devreme. Am avut impresia la un moment dat că bisturiul alunecă pe propria mea piele, că întâlnește peste tot vase din care sângele țâșnește fără oprire, iar eu cu aceeași mână tai, cu aceeași scotocesc urme de viață. În mine. Aș fi putut să jur că pe bărbatul acela l-am iubit cândva, dar acum sunt prea obosită pentru a-mi aduce aminte. Și dacă l-am iubit, tot în același punct am ajuns. El, accident, eu încercând sistematic să-l salvez, tăind. La urma urmelor, toți care vin aici sunt iubiții cuiva. Sau au fost. Poate că sub anestezie o altă mână o conduce pe-a mea, o mână care urmărește cu dragoste fiecare zvâcnire de viață, care cheamă amintirile în trupul care cedează. Que se yo?
Ce știu eu despre plecările lui? Ce știu eu cum îi e lui dor de mine? Cât poate o femeie trăi numai din tânjirea celuilalt? Până când sufletul i se așterne ca un drum până la el. Până când aerul de respirat se impregnează cu voci, iar vocile acestea devin din ce în ce mai ascuțite.
Ia-ți copilul și vino. Rupe-te și alipește-te mie, Clara.
Sunt prea obosită. I-aș spune că el nu există, că bântuie ca un vis sufletul meu și al copiilor lui, pe rând, niciodată aici, niciodată acolo. Dar acum nu vreau decât hamacul acela. Plaja cotropindu-mi simțurile.
Cineva moare. Cineva iubește. Mâna mea știe să taie, mâna lui caută tumori în trecut. Cândva ne vom odihni iubirea în palme, la o cafea, față în față într-o gardă de noapte, doi chirurgi de urgențe, el iubindu-ne nenăscuți, eu suturându-i amintirile... poate vom face drumul acela, poate unul dintre noi se va opri la mijloc și se va întoarce.
Dar acum trebuie să dorm. Que se yo?
La picioarele mele, Barcelona își lipește trupul fierbinte de mare.
Peste un sfert de oră intri în transplant, Clara!
Comentarii
Virgil -
l-am citit fara respiratie. bianca goean e una din acele scriitoare la care am intilnit un lucru interesant: chiar daca nu e facila nu te oboseste intelectual si ai mai tot timpul cind o citesti senzatia unei ameteli usoare in care senzatiile sint mult mai importante decit rationalitatea. am facut chiar o experienta: am suspecatat-o de exercitiu hipnotic si am recitit apoi unele fraze separat si mi s-au parut foarte inteligibile si bine cintarite. dar cind citesti de fapt e ca si cum te-ai scufunda intr-un fluviu in care parametrii fizici ai existentei sint mult mai putin importanti iar levitatia valurilor si mingiierea lor devin limbaj al comunicarii.
Sapphire -
Virgil, cred că una din primele mari încurajări în domeniul acesta al prozei de la tine am primit-o. Acest text a fost oarecum un exercițiu, încă nu știu nici eu încotro să mă îndrept cu proza. Către ce tind eu, este deseori perceput cum ai spus tu... hipnotic. Dar este ceva extrem de atent construit, și aveam poate nevoie, din nou, de un semn că se mai poate scrie/citi și așa. Am primit azi semnale mixate vis a vis de ceea ce scriu... poate că adevărul nu este niciodată de partea unuia singur, dar una știu: mă bucur întotdeauna să te regăsesc pe scrierile mele.
Ela -
Proza ta îmi amintește de un roman, nu mai știu dacă l-ai citit în cele din urmă, ori dacă ai urmărit filmul, Nontimuovere, Margaret Mazzantini, în ecranizarea lui Sergio Castelito. Redarea deosebit de fină și de subtilă a realităților surprinse la limita între două planuri existențiale, mergând în urma simțurilor, pe vârfurile durerilor neîndurătoare, într-un entre-deux, în care abia mai poți mișca sau respira, fiindcă nu te afli concret în niciun dintre spații. Senzația că orice fir atins poate fi ruptură. E un text lucrat cu deosebită grijă, spre a armoniza ideatica, sensul, imaginea, subînțelesurile, personajele, viața, moartea. Nu pot să nu afiirm că este una din cele mai bune scrieri ale tale. Nu pot spune cea mai, nu pentru că nu ar fi, ci fiindcă aș fi nedreaptă cu altele. Decupez ceva ce încă reverberează cu trăirile mele: "Cineva moare. Cineva iubește. Mâna mea știe să taie, mâna lui caută tumori în trecut. Cândva ne vom odihni iubirea în palme, la o cafea, față în față într-o gardă de noapte, doi chirurgi de urgențe, el iubindu-ne nenăscuți, eu suturându-i amintirile... poate vom face drumul acela, poate unul dintre noi se va opri la mijloc și se va întoarce." Nu mă mișc. Am aritmie. E viață încă.
Sapphire -
Ela, comparația ta îmi face cinste, dar eu mă descurc deocamdată doar pe mici dimensiuni, nu știu dacă aș rezista la tensiune atât de multă acumulată pe distanțe mai mari. Dar și încurajarea ta e bine primită, mai ales că, repet, nu s-a vrut decât un exercițiu al unei proze pe care mi-am refuzat-o în ultimul timp. Și da, între două tăieturi, it's all about being alive.