Citiți părțile 3 și 4 aici

5. Fără oglindă.

Nu vreau să povestesc despre mine. Să-mi separ amintirile mele de ale celorlalți este un proces dureros. Inutil. La ce folosește să povestesc despre mine copil, când ce sunt acum nu este curgerea firească a ceea ce am fost atunci? Între Deirdre și Laura s-au rupt toate podurile. Singura care îmi aduce aminte de ea este bătrâna din Amsterdam.

Trec prin mine culori și sunete. Ceea ce rămâne înainte să închizi ochii. Pojghița aceea de realitate pe care nu te înduri să o scuturi înainte de a te duce.

Dacă îți este dat să îți scrii amintirile tale și numai ale tale, dacă nu poți împrumuta câte puțin din toți cei care s-au adunat în învelișul de vise, ar trebui cel puțin să ți se dea o mână, ceva de scris și un caiet.

Să pot simți creionul dur între degete. Să îmi ating mica adâncitură pe degetul mijlociu, apărută încetul cu încetul de când eram copil, chiar în locul unde îmi sprijineam creionul de deget când scriam. Să simt pielea mai aspră acolo, apoi să mă aplec și să miros caietul, filă cu filă.

În camera în care sunt, la aproximativ doi metri de mine, se află o oglindă. De unde sunt, nu mă pot vedea în ea. Îmi este rușine să-l rog pe Arius. Întotdeauna am avut impresia că mă privește altfel decât ceilalți copii cu care am lucrat până acum. Când se uită la mine, mă privește până în adâncul măruntaielor. Fizic. Până în adâncul măruntaielor pe care nu le mai am. Mă face să îmi doresc să îi pun mâinile peste ochi, să trec apoi în spatele lui și să o iau la fugă. Și tot ce fac, tot ce pot face, este să rămân, privindu-l la rându-mi, cu ochii larg deschiși.

Adevărul este că am uitat toate acestea. Tot ce trebuie să spun aici, toate zilele copilăriei mele s-au încolăcit ca un cuib de șerpi la iernat. Să îi trezesc acum, când încă nu văd nici o urmă de lumină, este o adevărată nebunie.

6. Muscari.

Tata m-a învățat să pescuiesc când aveam vreo patru ani. Îmi comandase lansetă, special pentru mine, scurtă, fină, și o mulinetă mică, ușoară. În seara dinainte m-a luat la el în birou. De masă era prinsă veioza mare cu lupă și picior flexibil. De jur împrejur, adunate ca în cuibul unei gaițe, toate nimicurile care îi iau ochii unui profan: mosoare cu ață de toate culorile, pene de păun, de gâscă, de rață sălbatică, de fazan, blană de iepure, de vulpe, ghemotoace ca de lână roșii, verzi, toate nuanțele de arămiu, fire de mătase lucitoare, mărgele, cârlige, foarfeci și, în mijlocul tuturora, menghina de legat. Am ieșit din birou vreo două ore mai târziu, cu degetele înțepate, cu ochii arzând, cu gâtul înțepenit. Prima mea Adams a ieșit cu picioarele și aripile de aceeași parte a corpului. Ani de zile a stat agățată de pălăria de muscar, până în ziua în care am pus-o alături de Thomas & Thomas-ul de bambus, pe malul râului Kaitum, în Suedia, și le-am lăsat acolo, plecând înspre clinica unde aveam să devin, iremediabil, ceea ce sunt acum.

În dimineața care a urmat atunci, în copilărie, tata m-a dus pe râu în sus, înspre izvoare. Purtam costumul nou breathable, mă mișcam greu și mă împiedicam la tot pasul. Tremuram, de frig și de nerăbdare. Mergeam în spatele lui, iar când a intrat în apă, m-am oprit uitându-mă la scobitura făcută de râu în munte, la vârtejele iscate de pietre și am șoptit:

- Tata, mi-e teamă.

Nu a întors capul spre mine. Cu mișcări ușoare, fără zgomot, a desprins capătul firului de pe mulinetă și a început să lege musca. Am auzit apoi un țăcănit sec, iar mâinile au început să se legene în cel mai fantastic dans pe care îl văzusem vreodată. Lanseta și firul se arcuiau în continuarea brațului, ocolind inexplicabil crengile din dreapta sa, fără să atingă apa, aproape fără să atingă aerul. Dimineața se ridica rece, albă de aburi, din malurile abrupte.

apoi firul s-a așezat lin pe suprafața apei
mulineta a încetat să toace secundele
mâna stângă a tatei a început să dirijeze musca în curgerea apei înspre una dintre pietre
eu tremuram mi-am pus ochelarii pe care mi-i dăduse tata
sclipirile au dispărut
lanseta s-a încordat brusc
mâinile tatei au sărit în aer
scurt
și iar mulineta păcănind nebună
eu dintr-o dată până la brâu în gheață
încercând să văd
păstrăvul lumânare de apă
atâta tăcere pietrele scrâșnind în munte
și tata cu fața spre mine acum

- De ce îți este teamă, Deirdre? Peștii nu visează.

Și râdeam amândoi. Mi-a dus păstrăvul la buze înainte de a-l trimite înapoi.

Dimineața căzuse ca o grămadă de cârpe murdare la picioarele noastre, Pentru prima dată conștientă de corpul meu, de existența cumva în afara mea a brațelor unduind lanseta, cu ochii în lacrimi, m-am aruncat în pescuit cu disperare și foame.

firul meu biciuind frigul din jur
până când a plesnit cu zgomot
Deirdre Deirdre Deirdre
am cunoscut o fată
mă voi știți cum se apleacă Deirdre a mea deasupra râului cum îl pândește
și râul se curbează sub umbra ei
sub aburul care îi iese pe gură
am cunoscut o fată acum învață copiii să prindă vise

Visez și acum că pescuiesc. Când deschid ochii, simt durerea în brațul drept. Atunci însă a fost prima noapte în care nu am visat nimic. M-am întins între cearceafurile mirosind a măr, am zvâcnit de câteva ori o lansetă imaginară prin aer, apoi am închis ochii și am continuat să urmăresc curgerea muștei o dată cu apa, să înțep, până când am adormit și toate s-au prefăcut într-un întuneric desăvârșit, cald, fără sunet. De fapt, nu știu dacă nu cumva absența completă a visului, golul de întuneric, nu erau chiar ele un vis.
Nu am spus nimic nimănui despre zilele și nopțile împărțite între cele două droguri, pescuitul și visele. Am continuat să mă hrănesc și să le hrănesc, pe rând, cu zgârcenie și frică.