Virgil -
undeva în 2008
din nou îmi așez obrazul
pe asfaltul rece
în surdină
aceleași voci ling uitarea
ca pe un bulgăr de sare
o ceață caldă îmi intră în plămîni
îmbrățișîndu-mi inima
simt degetele ei strivind ușor
se oprește
miroase a iarbă
sau poate a iarnă în iulie
mă răsucesc în cochilia timpului
ca într-un deja vu
perpetuu redundant
din nou
Poezie:
Comentarii
montecristo -
Densă ceață în ultimele 4 versuri... Nerăbdător ca un copil, ați aruncat vopseaua pe o pânză valoroasă, aproape de final. Impertinent, Cristi
Virgil -
iti spun ca nu inteleg comentariul tau. poate sint eu asa mai limitat. ce spui tu vrea sa insemne ca am dat-o in bara la sfirsit (si de ce?) sau invers?
montecristo -
La final mă refer. Super folosită "cochilia timpului" și prea multe cuvinte pentru " același clișeu".
Virgil -
stiu, dar a fost intentionat
bobadil -
Daca ar fi Cristi sa comentam acest poem ar trebui sa pornim de la memorabilul vers "aceleasi voci ling uitarea" (eventual putem sa ne referim si la versul previzibil in context "ca pe un bulgar de sare" care are menirea de a nu ne lasa noua, cititorilor, imaginatia sa zburde liber in jurul verbului "a linge" pentru ca nu-i asa, autorul este o fata mare a poeziei moderne). In rest, un poem previzibil care intra in categoria abuzului de senzorial: rece (cald), surdina, ling, miroase, strivind...si cam atat. Fortezi mijloacele de dragul artei, chestia asta e veche de cand lumea. Andu
Virgil -
merci mai bobadile, ce m-as face eu fara tine. uite asa mai invat si eu ce intortocheata e natura omului