A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei creștine a vorbi despre un mare păcat pe care îl poate săvârși cineva în lume. La începutul creștinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea și desfrânarea. Avortul din punct de vedere creștinesc se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă și încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariția iubirii . Se spune că Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost și hrană, pavăză și mijloc de apărare în fața oricărei primejdii Faptul în sine privește adevărul că Dumnezeu însuși intenționează să creeze o făptură omenească iar această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort în mod deliberat, privată de viață iar acest lucru din punct de vedere creștin este un fapt nepermis, considerată ca fiind : “ luarea unei vieți”. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei și trupului omenesc, de aceea pruncuciderea e cea care secătuiește tezaurul vieții.
Din punct de vedere creștin “ se menționează faptul că în ultimii ani, noțiunea de avort a devenit comună pentru oricine, atât ca formă cât și ca acțiune! „
Experiența unui avort este neplăcută pentru orice femeie. Fie că este vorba despre un avort spontan sau unul provocat, durerea fizică este aceeași, cea morală diferă.
Această durere de cele mai multe ori nu este conștientizată. Femeia simte discomfortul, dar acuză doar durerea fizică. În perioada post-avort este foarte posibil ca femeia să treacă printr-o depresie, să fie încercată de sentimente de inutilitate. Aceasta poate duce la gânduri de sinucidere dar conform practicii puține femei care au trecut printr-un avort ajung la stadiul de depresie clinică. Spiritul este necorporal și imaterial, el nu poate fi tăiat în părți și nu poate fi alcătuit din parți, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, inițiator și revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat în ființa umană.
Până la zămislire nu se poate vorbi despre o legătură sau despre o întrepătrundere "locală" dintre spirit și materie. Sufletul, creat el însuși de Dumnezeu, nu se întâlnește cu trupul unindu-se ca două corpuri, deoarece în orice punct al trupului este prezentă întreaga viață a sufletului.
Sufletul, este spirit inițiator și revendicator. Din prima clipă a creației sale de către Dumnezeu, el fomează cu trupul un univers nou. În calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el își revendică acest univers ca pe un domeniu al său.
Se stie că :
“Viața este un dar de la Dumnezeu; El este Autorul, Creatorul și Izvorul ei, al vieții omului, ca și al întregii biosfere.”
Viața este un dar și se cere multiplicat în iubire; în aceasta constă misterul și țelul iubirii De aceea, relația conjugală, ca și leagăn al iubirii este ambientul care se consideră a fi cel mai potrivit pentru zămislirea vieții.
„Viața umană se întoarce la Cel ce a dat-o; cel ce se bucură de ea dar nu poate dispune nici suprima viața.” Fiind dar divin, este deplină, depășind granițele spațiului și timpului; ea este un dar de la început.
Viața este și ramâne un dar. .
De aceea, tot ceea ce este comis împotriva ființei umane este împotriva voinței lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen este un bine făcut lui Dumnezeu Însuși: "Întrucât ați făcut bine unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut (...), întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut" (Matei ).
Omul se bucură de viață si de puterea vieții; are dreptul la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață, de a o apăra în orice împrejurare, știind că în existența istorică în trup, omul își pregătește participarea la Împaratia lui Dumnezeu.
Psalmistul David a spus în acest sens: "Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele" (Ps. 138#13).
Conform Scripturii știm că :
Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: "Înainte de a fi zămislit în păntece, te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit" (Ieremia 1#5).
Iov a spus: "Mâinile Tale m-au facut si m-au zidit" (Iov 10#8-9).
Medical , practic, avortul reprezintă întreruperea sarcinii datorită expulsiei spontane sau provocate a riscului germinal , a embrionului sau a fătului din cavitatea uterină, înainte ca acesta sa fie viabil.
Există doua tipuri de avort : spontan si provocat.
Avortul spontan se produce în mod natural, fără vreo intervenție din afară organismului feminin.Este mult mai frecvent decât se știe.Specialiștii estimează că aproximativ ¾ din numărul total al sarcinilor se încheie prin avorturi spontane.Multe femei nici nu realizeză că au fost însărcinate : dacă apare ceva anormal în dezvoltarea discului germinal sau a embrionului, peretele uterin se dezintegrează, are loc menstruația, apărând posibilitatea unei noi concepții si a unei noi implantari.Uneori se interpretează doar ca o întarziere a menstruației’’.Din datele înregistrate la obstetricieni rezultă că rata avortului spontan este mai ridicată la femeile în vârsta de peste 35 de ani, cu avorturi în antecedente decât la cele cu vârsta sub 25 de ani.
La prima categorie, riscul de avort spontan este de 40%, în timp ce la cea de-a doua categorie este de numai4%.
Avortul provocat se realizează în mod deliberat, printr-o intervenție din afară organismului femeii ( empirică sau medicală ). Problema avortului provocat este una extrem de controversată, precum am menționat și în rândurile de mai sus.
Deși considerat un pacat, se poate spune ca este la fel de vechi ca si umanitatea. Există mărturii că de-a lungul istoriei că femeile au recurs la avort pentru a pune capat sarcinilor nedorite, indiferent de sarcinile legale sau religioase, expunându-se adesea unor riscuri personale considerabile. Avortul este universal practicat niciun alt procedeu chirurgical nu a provocat atâtea dezbateri publice, generând pasiuni emționale si morale, reținând atenția sustinută a mass mediei. Întrucât sarcinile neintentionate sunt atât de prevalente, avortul provocat a devenit una dintre cele mai frecvrente proceduri chirurgicale. Se estimează că aproximativ 2/3 din femei au cel putin o sarcină neintenționată pe durata vietii lor reproductive. În decursul timpului, avortul provocat nu a fost întotdeauna condamnat. De pildă, în antichitate, Platon și Aristotel recomandau avortul femeilor în vârsta de peste 40 de ani, considerând ca acestea nu ar mai putea da naștere unor copii cu calitate biologică superioară. Evreii antici considerau avortul ca o infractiune, pedepsită prin amendă ( atenție, nu era considerată o crimă ).
În timpul imperiului Roman, existau puține restricții, considerându-se că fetusul aparține corpului femeii iar acesta decide dacă poate fi sau nu îndepartat. În Evul Mediu, fiecare aspect al reglementării fertilitătii era condus de femei, adesea fără cunoaștere si fără asistență din partea medicilor.Punctul de vedere că avortul ar fi un act criminal, responsabil, a fost exprimat explicit pentru prima data în legile religioase.
Spre exemplu, într-o primă colecție de legi canonice, compilată in secolul al XII-lea, se considera avortul ca omucidere, dacă era realizat după momentul mișcării fătului. Se presupunea ca mișcarea s-ar produce la 40 de zile după momentul concepției in cazul fatului masculin si la 80 de zile dupa conceptie, in cazul fatului feminin.În practică, însă avortul era realizat uneori chiar și în luna a V-a de sarcină. Cu excepția unei scurte perioade de la jumatatea secolului al XVI-lea, când avortul era pedepsit prin excomunicare, se considera că nu ar fi fost un act condamnabil, dacă se realiza în partea de început a sarcinii.