Virtualia este ceva ciudat, ceva ce are o viață a ei aparte. Evident, i-am putea reproșa Alinei Manole și bunele și mai puțin reușitele Virtualiei dar întotdeauna am avut senzația că nu ar fi neaparat tot adevărul. Adevărul este însă că ceva scapă mereu percepției. De parcă Virtualia ar avea o viață a ei aparte. Astfel că probabil Virtualia nu există pentru că există Alina. Poate că Alina există din cauza Virtualiei. Și de aici acest ceva ciudat despre Virtualia.
Virtualia păstrează acea adolescentă naivitate care te face să crezi pentru prima dată că poți scrie poezie, sau proză, sau scenariu. Fără să ai în următoarele secunde aripile tăiate de ghilotina pragmatică a realității. Și poate că faptul că Virtualia se ține în aceeași sală în care se întrunea Junimea cu peste un secol în urmă nu este neaparat o coincidență. La urma urmei oare nu părea și acel avînt literar, cultural, naționalist, o naivitate la vremea aceea...?
Virtualia este, paradoxal, coagularea în real a multor oameni care încearcă să scrie literatură dar o fac de dincoace de revoluția virtualizării internetului, revoluție pe care sîntem din ce în ce mai nevoiți să o privim ca pe un cutremur cultural de aceeași magnitudine cu tiparul lui Gutenberg. Dar după cum tipăritura nu a reușit niciodată să înlocuiască definitiv pana, hîrtia și scrisul de mînă tot așa computerul nu va înlocui niciodată nevoia omului de a se întîlni și a comunica în real încercînd să se manifeste literar așa cum o face de dinainte de apariția hîrtiei sau cernelei.
Pentru că Virtualia este ceva ciudat în naivitatea ei sinceră, în credința ei moldovenesc de onestă și exaltată că spiritul boem al Junimii nu a dispărut și nu va dispare de fapt niciodată.