Sărbători. De iarna. Vine popa (de cartier). Cu feleștiocul de-mi impregnează pereții cu sfințenie. Mă uit circumspect – abia-mi zugrăvisem în toamnă casa. Îmi vine inima la loc. Sfințenia nu lasă urme decât acolo unde nu se vede idem suportul ei lichid. Dar se simte. Trage popa ăsta al meu cu coada ochiului la pereții mei plini de icoane și ici acolo cu câte un obiect de cult. Toate ortodox-bizantine. Și în plus vechi și autentice. Vară-mea din Germania are zice ea o cioacă cu hainele de blană. Cioaca mea sunt obiectele de cult. Care de le privesc îmi creează o stare de bine și liniște. Multe dintre ele salvate de subsemnatul după revoluție. Tot de la un popă (ortodox) care-și devalizase biserica pentru a le trece peste graniță. I-am dat cât a cerut. Și toată lumea – mulțumită. El că și-a vândut marfa fără pierderi. Eu că m-am ales cu ce-mi bucură sufletul. Și trage și trage popa ăsta al meu din cartier cu coada ochiului la ce am zis în timp ce plasmodiază cu glas puternic profesional să-l audă vecinii și să știe ce-i așteptă . Sunt autentice Părinte – zic eu – după ce-și termină ce avea de terminat și-și ia tainul. Așa mă gândeam si eu zice el. Mă așteptam la asta. Îi mai vâr așa o nada. Știi mă tot gândesc să le dau. După o pauza meditativ-nehotărâtă poate la o mânăstire că-s lucruri sfinte si sfințite. E păcat Domnule să nu faci asta se repede el. Sau poate la o biserică îl încerc așa într-o doară parșiv că văd cum îi cam sticlesc ochii. Sau la o biserică Domnule. Poate la a dumitale că-i din cartier …... Bine zici Domnule că-i încropită din danii ale credincioșilor – văd cum speranța îi umple fața cam buhăită și mirosul ăla naturel de licoare cam tare acum devine suav de micșunele de micșunică și mai suportabil fiind el însuși cuprins de oarece smerenie. Mai vorbim Părinte…. Mai vorbim Domnule…. Da mata Domnule te-ai împărtășit? Mă ia prin surprindere. Îmi revin. Nu vrea neam să mă scape din mână. Nu vrea numai la ce se uita. Mă vrea și pe mine. De client. Ăsta a învățat promotion nu glumă. Nu Părinte mă căiesc plin de vinovăția păcatelor dar…Dar Domnule trebuie întâi să te spovedești. Știi Părinte eu nu prea mai dau pe la biserică. Mare păcat Domnule. Poate dai pe la biserica mea mai ales de Sărbători dar și după zice el. Poate Părinte - îi ațâț speranța. Poate mai ales după sărbători ca să mai discutăm și de danie arunc așa de dragul distracției. Te aștept cu drag Domnule. Și mă duc când îl prind intr-o zi mai liber de sarcinile alea obștesc-bisericești. Părinte lămurește-mă și pe mine că așa cum ți-am zis nu prea-s dus la biserică. Păi întemeietorul bisericii Sfântul Apostol Pavel zice că noi biserica ajutăm credincioșii… Să puneți o vorbă bună Părinte să ne fie iertate păcatele? îi iau eu vorba din gură. Dacă tot am venit te ascult cu răbdare să înțeleg și eu ce și cum. Și îl ascult preț de vreo oră si ceva cum Mântuitorul i-a trimis pe apostoli să fie blânzi ca porumbeii și înțelepți ca șerpii… etc., etc., etc….Dacă s-a pornit nu se mai oprește iar eu, cum am promis, nu-l întrerup din pilde și alte citate din Scripturi că mă încearcă așa o senzație vinovată că începuse chiar și el să creadă și se mira de asta… Epuizat se oprește. Iar eu după ce mă trezesc dintr-un fel de transă că nu pot să recunosc că mă cam cuprinsese somnul îi zic: m-ai convins Părinte. Si uite-acum m-am și hotărât cu icoanele alea ale mele și obiectele de cult că nu prea stau bine la mine acasă…Cât despre spovedanie și împărtășanie da ai dreptate și cu astea. Dar rogu-te fă-mi și mie un hatâr și ascultă-mă și dumneata doar preț de câteva minute. Bine înțeles Domnule ascult. Ci că prin Orientul ăla îndepărtat era un sfânt de acela de-ai lor de-i zic ei Magistru. La care venea unul și altul și-i punea tot soiul de întrebări care de care mai fistichii nu ca mine care te-am ascultat că frumos le-ai mai zis și m-au pătruns de-am rămas mut. Și Magistrul tăcea cum am tăcut și eu până acum. Da din alte motive. Că avea lângă el un discipol la fel de doct ca și dumneata și le răspundea cu de-amănuntul și convingător cu tot felul de citate și pilde din Scripturile alea ale lor de plecau ăia lămuriți perfect și convertiți pe de-asupra. Numai că-ntr-o zi unul de ascultase răspunsurile discipolului plin de admirație nu se poate abține și se-adresează entuziasmat Magistrului: Discipolul acesta al tău trebuie să fie doar la un pas de iluminare! Răspunsul : fii serios! Citește prea mult! Îl văd cum pică din cer cu privirea spre-acolo de unde picase. Spre Pronia cerească. Dar își revine rapid prinzând inspirația din zbor razant. Că nu venea de-acolo și se tot învârtea buimacă: Apoi dumneata Domnule nu l-ai găsit încă pe Dumnezeul nostru…. Nu-i nimic părinte fug repede să-l caut. Și dus am fost…. Și acu ce să mă fac că-s gata să vină sărbătorile astea ale noastre de Primăvară și încă nu l-am găsit. Și cum să mai dau eu ochii cu popa acesta al nostru de cartier? Nu-i nimic. O să mă duc totuși măcar să iau lumină c-așa-i obiceiul de când mă știu născut creștin ortodox. Și d’aia mă simt bine în casa mea înconjurat de icoane și obiecte de cult vechi și autentice ce-mi dau liniște și bună dispoziție când am câte o zi grea și viața mă taie la rădăcină. Dar m-am și hotărât: le voi da unei mânăstiri pierdută de lume. Iar locul lor gol va rămâne plin de-absența în care-o-să-mă-pierd regăsindu-mă în locul acela pierdut de lume in care-au ajuns să-i bucure și liniștească pe toți ce-or da pe acolo. Ca acolo chiar nu te duci degeaba. Și voi ajunge precis și rapid cu gândul fără să rătăcesc unde le-am dat. Iar la biserica asta din cartier cum am spus voi merge de Paști la Înviere. Stând însă mai la o parte să iau doar Lumină. Mai mult ca sigur părintele nostru n-o să mă vadă de-atâtea babe habotnice și alți credincioși și credincioase care să calcă cu gingășie îndârjită pe bătături mestecând în gând și pe buze (nu ca nu spun ce, Doamne ferește) ca să fie cât mai aproape de altar și de sfinția sa intermediarul iertării păcatelor noastre lumești…..